Motoare şi femei

La Romaero, la expoziţia de motociclete se pretindeau foarte mulţi pasionaţi, se evidenţiau destui excentrici şi se rătăciseră mulţi gură-cască. Eu n-aveam nicio treabă, era aprilie, destul de cald, aşa că am încălţat nişte pantofi de sport, că mi-am închipuit că va fi mult de mers pe jos şi am zis, haide, e ziua mea, de ce nu mi-aş petrece-o cu soţul meu la târgul de motoare, să îi fac si lui o bucurie.
N-aş fi crezut să fie atâţia curioşi. Toţi se îndreptau puhoi spre locul îngrădit cu gard de plasă, protector al exponatelor încornorate. Când să intrăm în spaţiul dedicat, acolo unde se forma intrarea, un grup de tineri voluntari nu prididea încasând tariful pentru vizitare. Ce plată, ce bilet, aveam doar 20 lei în buzunar şi am fi vrut să îi salvăm, să bem un suc aniversar.
Ne vine rândul la strâmtoare şi soţul meu cere "un doi într-unul". M-am făcut mică instantaneu, cum mi se întâmplă ori de cîte ori îl apucă negociatul. "Cum vine asta?", se miră voluntarul. "Păi, numai mie îmi trebuie bilet, că dânsa oricum nu se pricepe!"
Şi uite că băiatului i s-a părut un argument solid, a rânjit îngăduitor în direcţia mea şi ne-a taxat doar 10 lei. Dacă mi-aş fi scris în frunte că n-am habar de vehiculele pe două roţi, aş crede că ar fi fost gata să mă declare VIP.
M-am străduit să par profană până la sfârşit, să dau însemnătate singurului bilet plătit. Am ascultat dezbateri lungi legate de echipamente, de motoare şi despre cele mai trăznite accesorii. Abia am băgat în seamă modelele feminine încălecate pe fel de fel de mărci faimoase.
De ceilalţi 10 lei ne-am cumpărat vată pe băţ şi uite-aşa ţin minte şi acum ce bine am petrecut anul trecut de ziua mea.

Zodia Racului

 
Ăștia de la Masterchef gătesc homar și ce se mai izmenesc!

Mi-am adus aminte că, acu' vreo opt ani, la Râmnic, soțul meu a cumpărat vreo trei kile de raci de la un pescar, îi negustorea la noi pe stradă și Voicu, amator de delicatese și dornic să mă supună unor experiențe culinare noi, i-a cumpărat pe loc. M-am lamentat eu că nu știu să îi fac, că nu am mai gătit niciodată raci, că la mama acasă nu am mâncat așa ceva... Pe atunci locuiam cu socrii mei, pe atunci trăia și mămuca, soacră-mea, Dumnezeu s-o odihnească!

    A pus Voicu mâna, a opărit racii și ne-am prostit la masă toți în fața unor castroane pline de clești și de antenuțe rășchirate, dându-i soțului meu satisfacția de a ne arăta cum se desfac și cum se savurează bucățile din care sorbeam un pic de carne albă, dulce.

    Am plecat de acasă, iar când ne-am întors, seara, am întrebat-o pe mămuca unde sunt racii noștri, să încheiem seara copios.

    Iar ea, smerită și triumfătoare în același timp, ne-a zis că i-a aruncat la găini, că n-a suportat gândul că noi, copiii ei, am putea continua să mâncăm așa ceva.

    Racii pe care nu i-am mai mâncat au fost cei mai buni din viața mea. Delicatese de dragoste.

Clandestin și preventiv - part II

Și cum îți spuneam, stăteam eu așa, cu trolerul roz burdușit de ciolane afumate, telemea la cutie și lanțuri antiderapante pentru Sirionul lui Voicu și așteptam să mă preia vărul Cornel să mă ducă la aeroport. Cum am urcat în mașină, mi-a zis mustăcind: ”Sper că n-ai mâncat nimic!” M-am bosumflat imediat: ”Lapte cu cereale, da?”, sătulă de câte ori mi s-a zis că o să-mi fie rău în avion. Nu îl aveam în fața ochilor decât pe Mr. Bean într-un scheci idiot în care se preface tot timpul că vomită într-o pungă.

 Am ajuns cu cele două ore înainte, așa cum scria pe net. La check-in, cu elefantul meu roz la cântar, am rânjit ca tuta la individa aia și i-am zis ca vreau la geam, că n-am mai fost cu avionul înainte. Și chiar mi-a dat locuri așa cum am cerut, atât până la München, unde am făcut escală, cât și de acolo până la Hamburg. Cornel a plecat, bucuros că și-a achitat sarcina cu succes. S-a dus acasă, să mai tragă un pui de somn până la ziuă. M-am așezat la coada unde te pipăie ăia cu raze nu știu de care, să vadă dacă ai asupra ta obiecte interzise. Înaintea mea, o tipă și-a scos din geanta de mână două laptop-uri și spunea blazată că face drumul ăla de două ori pe săptămâni, știe toate procedurile pe dinafară. Eu m-am uitat ce face ea și, când mi-a venit și mie rândul, mi-am scos și eu laptop-ușul de deasupra șosetelor făcute gheme-gheme și i-am zis candid cerberului că eu sunt prima dată cu avionul, așa că să-mi spună dacă trebuie să mă descalț, așa cum am auzit eu la colegele mele binevoitoare. N-a vrut să mă vadă în ciorapi, așa că am trecut dincolo.

Aveam mai mult de-o oră până la îmbarcare și eu eram deja în fața porții (gate). Mi-am zis hai să merg la toaletă, preventiv, să mai elimin unul dintre riscurile asupra căruia mă dăscăliseră fetele la muncă. Mă spălam pe mâini și, de la vreo două chiuvete distanță, am simțit cum mă privea în oglindă o femeie tânără, în uniformă de aeroport. Mi-am frecat mâinile cu sârg mai departe, cu ochii ăia asupra mea. ”Vă cunosc de undeva!”, aud. ”N-aveți de unde...”, zic. ”Am eu așa, o față mai comună”. ”Vă spun că vă cunosc!” ”Mi se întâmplă des să mi se spună că semăn cu o vecină, cu o mătușă”, o țineam pe-a mea, simțindu-mă deodată așa ca o vedetă care s-ar vrea incognito. ”Eu  nu uit nicio față.” ”Dar nu sunt o persoană publică, am un serviciu banal, într-un call center!” ”Aha! Păi de acolo!” Aoileo, zic în gândul meu, iar tare: ”La GRS!” ”Exact, am făcut training cu dumneavoastră! Pe vânzări” Haida-de, uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei părerea bună despre memoria mea vizuală, de credeam până atunci că e infailibilă. M-am holbat la numele de pe ecusonul ei: Popa Claudia. Nici numele nu îmi spunea nimic, dar titulara era hotărâtă să-mi stârnească amintirile: ”Dumneavoastră mi-ați înmânat demisia.” M-am tuflit de tot, dar m-a salvat tot ea: ”Eu nu puteam să vin regulat la training, lucram și în aeroport part-time...” M-am gândit să mă reabilitez, i-am zis că văd atâta lume în call center, că uneori mi se întâmplă, uite, să nu îmi amintesc câte-o figură. ”Și eu văd lume multă în aeroport, însă pe dumneavoastră n-am cum să vă uit...” M-am despărțit de ea rugându-mă să nu îmi poarte pică și să invoce niște turbulențe pentru călătoria mea.

În avion, zâmbeam cu gura până la urechi la stewardesele Lufthansa, unse cu miere, de parcă știau ele bine că o să avem nevoie de amabilitatea lor. M-am așezat la locul meu, la geam, lăsând pe locul dinspre margine, de la culoar o tipă înfofolită bine într-o geacă, cu gluga până la sprâncene și cu fularul peste nas. Cu rucsacul între picioare, voia să spună că nu vrea decât să doarmă, într-o călătorie oarecare, ca multe altele făcute înainte. Îmi vâjâia capul de toate poveștile pe care le auzisem, despre căderile în golurile de aer, despre decolarea vertiginoasă, despre senzațiile de rău și despre peisajele cartografice de văzut neapărat de la înălțime. M-am apucat să zic în gând Tatăl nostru, de multe ori, în timp ce comandantul aeronavei ne saluta nemțește. Am zis să încetez, să aud ce zice, să nu amestec rugăciunile cu indicațiile și cu urările lui de bine. N-am înțeles nimic, am dat-o iar pe invocări religioase și avionul s-a pornit. Am tras cu ochiul către vecina adormită și am executat câteva cruci adânci, evlavioase. 

 Pe geam, în stânga, se vedea aripa, de pe care niște trepăduși, mai înainte, topiseră cu jeturi fierbinți gheața. Aripa naibii s-a înclinat deodată și m-am simțit ca într-o tiribombă uriașă, în picaj. Parcă vecina trăgea cu ochiul către mine. Nu mai era așa de sigură pe ea. Ne-am redresat și am prins curaj să mă lipesc de geam, să mă minunez de Pământul pe care-l lăsam în urmă. O stewardesă ne explica într-un limbaj al surdo-muților la ce-i bună centura, masca de oxigen și vesta de salvare. Au sosit pe rând sucurile, brioșa, ceaiul și cafeaua și când m-am uitat din nou spre stânga eram într-un alb lăptos total. Adică asta a fost tot?... Puteam să dorm și eu de-acuma? Dar cum să dorm? În câteva minute, din spate începea să răsară Soarele și m-am îndoit spre spate, spre est, să-l urmăresc cum se ițește peste nori... Iar turbulențele alea de care-mi era frică n-au fost mai mult decât hurducături de parcă aș fi mers cu tramvaiul 16, în drum spre muncă...

München. Alerg prin aeroport spre legătura către Hamburg, o altă poartă (gate), 9, benzi rulante orizontale ca să te ajute să mergi cât mai repede, opriri frecvente la informații să întreb în toate limbile care-mi veneau, jenant, la gură: ”Nine gate, please? Danke! Ciao!”.

Îmbarcarea, printre primii. În urma mea, pe culoarul strâmt din avion, un șirâmboi de oameni. Cu biletul în mâna ridicată, ca să degajez cât mai repede culoarul, am întrebat tare: ”Quattro Effe?” (adică în italiană, 4 F, într-un spelling impecabil). ”Aici”, mi-a zis imediat o tipă blondă, în engleză, lângă ea, la geam. M-am bulucit cu tot cu geantă printre scaune, doar că uitasem să-mi pun geanta sus, în rastel. S-a oferit să mi-o urce ea, că era la margine. ”Es ist zu schwer”(este prea grea), i-am zis în germană, că mă prinsesem că vorbea nemțește. Mi-a ridicat-o, totuși, și a plasat-o unde trebuia. Pe scaunul din mijloc, între noi, era un bagaj, al ei, în care bănuiam că era un animăluț, o pisică aș fi zis, se apleca la el și-l dezmierda ușor. Au dibuit și stewardesele figura și au venit la ea să-și bage animalul sub scaunul din față, ca unii s-ar putea să aibă alergie și geanta ar putea să-i zboare din inerție în timpul zborului. Ca să mă revanșez, m-am apucat s-o ajut să îndese mâța sub scaun, preventiv. Era bine croită geanta, nu intra sub scaun, așa că singura variantă a fost să schimb locul cu stăpâna animalului, să stea ea la geam, cu pet-ul la picioare. I-am cedat locul meu de la geam, îi eram datoare.

Cum am trecut la margine și am ridicat ochii, am văzut pe peretele din stânga față (eram aproape de cabină) scris : Business Class. Ptiu, drace, am nimerit la bogătani! E vina lor, că nu mi-au controlat biletul. Eram în zbor deja, nu cred că le-ar fi convenit să îmi iau geanta în spinare și să purced prin avion să-mi caut locul. Mai bine era să tac, în doar o oră aveam să ajung la destinație. Dinspre cabina piloților ieșeau frecvent stewardese cu ”frühstück-ul” (mic dejunul) în casolete transparente și le ofereau pasagerilor. Am închis ochii, să mă prefac că dorm, că de aia nu-mi trebuie frühstück, am scăpat, nu au ajuns la mine. M-am pomenit că un steward îmi pune în mână o ciocolată Milka. La naiba, am strecurat-o în plasa de pe spătarul din față, să n-o mănânc, că dacă mă prindeau, mă puneau să le-o plătesc, îmi cereau bani pe ea.

 De acum, voiam la toaletă. Am întrebat unde trebuie să merg pentru asta și mi-au spus că tocmai la coada avionului. Când m-am uitat înapoi, mi s-a părut un kilometru. Hai să mă duc, era urgent și dacă n-o făceam, puteam să paț rușinea ca Depardieu, să nu mă mai lase să fac înainte de aterizare, când e obligatoriu să stai jos, legat. M-am dus.

M-am închis în cabină cu teama să nu rămân ca Dl. Goe blocată înăuntru. M-am uitat în dreapta, din reflex, după hârtie, dar n-am văzut decât un șomoiog pliat într-un buzunar pe perete. Asta o fi, îmi zic, și smulg de acolo o bucată de hârtie cam groasă, cam cerată. O folosesc, așa o fi la nemți... dar când mă uit mai bine înțeleg, în bruma mea de Deutsche Sprache, că ceea ce abia folosisem eu era hârtie de învelit capacul tronului, în caz de nevoie... Hai să trag apa, deși Voicu parcă zisese că degajarea în avion e pe bază de vacuum. Văd un buton, acolo unde ar fi trebuit să fie, apăs, nimic, mă prind că are o aripioră dedesubt și trag în sens invers, Scheise, văleu, în momentul ăla am zis că se deschide peste mine clapa aia întreagă. Poate le depresurizez la ăștia avionul, s-o las baltă mai bine și să ies!

Am refăcut traseul înapoi, printre nemții aceia bărbieriți la sânge, în cămăși albe, înalți și cu laptop-urile pe genunchi până la locul meu. Și-atunci m-am prins. Deasupra scaunului din fața a lui meu era o simplă perdea albastră, asta delimita cele trei rânduri din față, de tip Business Class, de locul meu, Economy. O draperie făcea diferența între frühstück-ul meu și al lor. Nu mai eram clandestină. Mi-am luat ciocolata din plasă și am mâncat-o toată, să mă energizez. Aveam chef de vorbă cu stăpâna animalului. Îi zic, în germană, că e prima nemțoaică cu care am ocazia să vorbesc, în viața mea. Sunt daneză, îmi zice imediat. Pardon. Eu de unde sunt? Din București. Aha, spanioloaică? Haida-de...

La debarcare, am zărit-o, mândră, ducând în lesă, un maidanez pitic...

Alzheimer, formiche ed inno nazionale

                                   text publicat în antologia ”Cara Italia”, Edizioni Pragmata, Roma, Italia, nov. 2011

Era domenica verso sera, quando appena entrata nella casa loro si riunirono subito intorno a lei tre generazioni e cominciò la trattativa.

-Parla italiano? chiese la padrona di casa, Ludovica.

-Non tanto, ma capisce tutto, gli spiegò la donna che la portò lì, rumena come lei, sforzandosi per convincerli che la ragazza era un buon affare. E lei sorrise stupidamente, mostrando chiaramente dalle sue smorfie che capiva la lingua italiana pur non parlandola.

        - Imparerà veloce, vedrete, disse con vivacità la sua alleata.  Ha la mente aperta, conosce il francese, tedesco e inglese. Ha finito già una facoltà!

Sembrava, tuttavia, che esagerasse un po’, perché quella famiglia non cercava di assumere una poliglotta, anzi, ridussero il prezzo, perché non ci voleva una laureata per imparare come si cambia la biancheria sporca a un vecchio debole e come si utilizza un bidet.

E nemmeno lei protestò, sapendo di non parlare fluente in tutte quelle lingue, inoltre, che il terzo anno della facoltà lo ripetette, non avendo più soldi per finire di pagare le tasse universitarie. Questa „vergogna” la sapevano pochi e comunque non era il suo unico fallimento. Quasi nello stesso periodo, il suo ragazzo, che già prima di lei andò un paio di volte a visitare la Penisola, le lasciò dentro il corso di semantica, una nota: "Torno lì. Lí dove non ci sono corvi nel cielo e non si vedono formiche nell’erba. Sarei stupido a rimanere qui. Dovresti venire anche tu per vedere di persona com’è ... “.

In quel giorno si lamentò con la voce alta, bestemmió i corvi e le formiche e tutta la fauna italiana, che le incantò,  in assenza, l’ amante camminatore. 

Non sono passati nemmeno due mesi e arrivò qua a casa di Ludovica, per prendersi cura del suo marito. Quando entrò nella stanza di Tullio, al primo piano, prima notò i due letti stretti, come in un ospedale, allineati in parallelo con una distanza molto piccola tra di loro. Solo dopo osservò Tullio legato con cinghie di cuoio strette in diagonale sul petto, fissato bene in un carrello metallico come in un insettario. Si sporse verso di lui e gli disse chi era con qualche parola accuratamente imparata in precedenza:

-Buonasera, signor Tullio! Sono Andreea.

Non rispose, sembrò che nemmeno battesse le palpebre, eppure era così vicina alla sua guancia che avrebbe potuto vedere un paio di capelli neri cresciuti sotto la pelle.

- Sono Andreea, insistette, con voce più alta.

In quel momento si fece sentire Maura, una delle figlie del vecchio, con infradito di plastica ai piedi e con gli incisivi svasati. Sembró piuttosto irritata.

-Ha il morbo di Alzheimer, non capisce. In realtà, non sappiamo esattamente quanti sensi ha perso, non sappiamo nemmeno se ci sente.

- Ah, come Ronald Reagan, disse Andreea l’ esperta. E allora, l’inglese e il tedesco a cosa sarebbero serviti? Non fece in tempo terminare il pensiero che Maura esclamò seccamente:

- Ascolta, Andrea è un nome di ragazzo, come mai ti hanno chiamato così? Noi ti chiameremo Leila, decise, con massima facilità. 

Poi se ne andò a casa sua e Andreea e Ludovica sono rimaste insieme a curare il malatto. Gli hanno aperto l'imbracatura e nel momento successivo, questo cominciò ad urlare. Un grido sovrumano di bestia scatenata, prelungo e senza fine. Sembrava schizzato dalle viscere del vecchio, sembrava essere il  lutto dell’ ogni sinapsi neurali che gli si distrugeva. Era una cosa che Andreea non sentisse mai fino ad allora, così straziante che sentí  fisicamente come i capelli gli si radrizzano come decinaia di spine sulla testa.

Sempre tranquilla, Ludovica lo fece andare nello stretto spazio rimasto disponibile tra i due letti, in modo che Tullio non riuscisse a svincolarsi tra di loro e allo stesso tempo per trovare supporto in qualsiasi momento si fosse voluto sedersi, nel caso in cui le fosse passato, attraverso la testa l’impulso di mettersi giù senza avvertirle.

Solo che lui era occupato a urlare violentemente, ad afferrare le lenzuola sopra il letto, a gonfiarle, battere con i cuscini ed i pugni il materasso con tanta rabbia, che Andreea si allontanò, per non essere colpita e quasi prese una gomitata sul naso.

- Sono solo dei riflessi, la calmò Ludovica. Fu falegname di mestiere. Ora sta prendendo le misure per i mobili e sta preparando il legno.

Allora, probabilmente non le bastava il materiale o non gli riuscivano bene i calcoli per questo era così nervoso, pensò Andreea.

- Con chi te la sei presa? Con Gaetano, quel briccone che non mette mai gli strumenti a posto? Non trovi sempre la pialla?, lo tirava su sua moglie. Leila, parla anche tu con lui, accarezzalo, perché sei così rigida? Prova a domarlo!

-Stai buono, Tullio! Stai bravo! Calmo, le disse. Fu ispirata, perché pensò da qualche tempo di imparare quelle parole, erano adatte a tranquillizzare sia le persone sia gli animali o i bambini e per tutta la notte glielo ripeteva, dandogli leggere pacche sulla spalla. Tuttavia, Tullio urlò in quel modo quasi una settimana. L’ unica volta che Ludovica venne a parlare anche con lei, era perché si annoiava e non per far sì che Andreea arricchisse il suo vocabolario, e quindi ebbe l'idea che a volte avrebbe potuto impiegarla anche in cucina. Avrebbe potuto chiamare alcuni parenti per invitarli ad una cena esotica, rumena, solo che doveva scoprire se ci fosse qualcosa di specifico e appetitoso nelle abitudini domestiche della casa della ragazza.

Provò a raccontarle delle sarmale, ma non seppe spiegarle molto bene cosa erano e come pronunciò la parola “maiale”, Ludovica tradusse liberamente in "colesterolo" e non apprezzò. Allora gli venne l'idea e, per essere sicura di essere capita meglio, s’incrociò le mani sul petto, chiuse gli occhi e disse umilmente:

- Morto. Grano. Coliva.

- Non sano, si impaurì Ludovica

- Si che sano, nazionale ed ecologico!

Con questo probabilmente perdette la sua l'amicizia, perché non è più tornata finché Tullio tacque. Ovvero dopo circa una settimana, perché l'Alzheimer non le ha dato pace fino a quando il vecchio batté l'ultimo chiodo nei mobili che progettò.

In quel pomeriggio Andreea ebbe le sue prime ore libere. Tremava. Voleva sentire il sole di nuovo dopo tanto tempo che stette immobilizzata in quella stanza come d'ospedale. Aveva una teoria da verificare, ma non aveva la pazienza di cercare i corvi. Poteva confonderli. Così andò fuori e si inginocchiò sul ciglio della strada.

Cardò meticolosamente l'erba per cercare le formiche liberatrici, che le mostrino la strada verso casa. Forse non trovò il posto giusto. Graffiò con le unghie nella terra rossiccia finché stordì, ma trovò un solo Aster, scarafaggio che non fu indicato nella nota lasciata dal suo ragazzo.

E forse avrebbe cercato ancora, però Maura la chiamò a casa:

- Vieni, Leila, veloce, che Tullio si è svegliato! Così è questa malattia, il corpo di Tullio non segue più nessuna logica, non rispetta più nessuna regola, di dormire, di cenare o riposare...

Maura gli dava troppe spiegazioni e non era il suo modo di fare. La quasi strapazzò tra i due letti, affrettata, poiché non cadeva suo padre sull’intervallo.

- E guarda che mentre che tu ti sei riposata, noi abbiamo montato una videocamera, per non farti sentirti più sola...

- E come faccio a usarla? chiese Andreea immediatamente, desiderosa di imparare come funziona.

- Non é lavoro tuo, sogghignò Maura con i suoi denti fuori moda. Tu e Tullio sarete le stelle. Stiamo tutti giù nel salotto, festeggiamo i gemelli, compiono cinque anni. Stai vicino a papà, canta per lui, che si è svegliato un po’ annoiato.

Premette il tasto „on” sulla camera e le disse ancora:

-Cantagli, ok? Fallo divertire! Oggi è domenica e Tullio per la festa suonava la tuba in fanfara. 
 Andreea rimase sola con Tullio, per farle compagna. Si strinse vicino al vecchio, cercando un posto nello spazio tra i letti. Dal pianoterra si sentivano i tintinnii delle posate ed esclamazioni in dialetto napoletano. Il vecchio sembrava rigido come un tamburo maggiore e pensò che i parenti da sotto non vedessero l’ora di divertirsi a sue spese. Se Tullio ricordava che era domenica e che era il giorno in cui di solito suonava la tuba in fanfara, avrebbe potuto, di noia, cominciare a urlare e battere su tamburi immaginari nella sua testa.

 Doveva pensare veloce a qualcosa. Era completamente stonata e non aveva mai cantato per piacere. Si ricordò che in precedenza, fuori, non aveva trovato nessuna formica nell'erba per confutare la teoria scritta dal suo ragazzo e avere dunque un motivo per tornare a casa e comunque non aveva voglia che tutta la nazione italiana da giù le mangi la coliva. Sentì attraverso la luce rossa della camera decine di occhi fissi su di lei come in uno spettacolo. 
Si alzò solenne, vicina a Tullio, ispirò militarmente l’aria nel petto e cominciò a cantare con passione: 

-Riiiisveeegliaaatee ruuumeene!... 

Coliva - Dolce a base di grano bollito, noci e zucchero per fare l'elemosina per il riposo dell'anima di un morto

Sarmale - Pietanza a base di carne macinata mescolata con riso ed altri ingredienti avvoltati in verza o foglie di vite

”Risvegliate rumene”, autore Andrei Muresan – il titolo dell’ inno nazionale rumeno ed il primo verso dello stesso