Semne de frumuseţe

Fetiţa are o seringă şi o pacientă permanentă. Seringa i-a lăsat-o drept amintire asistenta care a tratat-o la domiciliu impotriva unei viroze căpătate la gradiniţă, iar pacienta ei este mamaia. Micuţa crede cu tărie că, dacă o tratează bine pe mamaia, acesteia o sa ii creasca alt sân pe locul celui extirpat.

  O controlează zilnic, tot aşteptând ca în locul cicatricei lungi să fi crescut, graţie tratamentelor ei meticuloase, "sâsa" multaşteptată.
   Pentru cea mică, mamaia este aşa dintotdeauna, dar ea încă nu se învaţă cu ideea. De fiecare dată când mamaia se întoarce de la doctor, de la unul adevărat de data asta, copila zburdă fericită văzând-o cu sânii amândoi la locul locul lor.

      "Mamaie, ţi-a pus doctorul sâsa la loc?" Abia apoi se dumireşte că, în locul cu pricina, mamaia şi-a pus balonul ăla greu şi mare, care de obicei zace acoperit cu un şervet pe noptieră. 

   " Da' te-a durut, mamaie, când te-a tăiat? Mai lasă-mă să văd o dată!" şi o trage iar de bluză să vadă cu ochii ei acel loc neted şi rozaliu. 

  Fetiţa povesteşte tuturor despre mamaia ei fără un sân. Când o întâlnesc, îmi sare repede în braţe. Ne alintăm puţin şi nu durează mult până începe să mă controleze în decolteu. E totul în regulă acolo, mă strânge tare-tare lângă obrazul ei şi-mi spune la ureche că mamaia e bolnavă... 

  Aş vrea să găsesc formula magică prin care să îi explic acestei mici făpturi că o femeie, chiar şi fără sâni, e tot frumoasă, tot plină de iubire, tot femeie. E o problemă pe care nici adulţii nu o înţeleg.

  Atenţie, fetiţei nu pot să îi servesc baliverne şi cu mamaia am vorbit deja. Nu are de gând ca, la peste şaizeci de ani câţi are, să-şi pună silicoane, fie ele chiar subvenţionate de către stat. Suntem trei generaţii şi toate trei dezbatem intens problema asta.

  Cred însă că mamaia va rămâne până la capăt pacienta de suflet a nepoatei sale şi-şi vor răspunde una alteia la întrebări fără să le înveţe nimeni cum s-o facă.

"Ţine-te de flanel!"

   "Ţine-te de flanel!", vorba lui nea Mihai când îl învăţa pe fiu-său că în viaţă nu contează să fii băgat în seamă, ci doar să fii în rând cu ceilalţi. Că n-are sens să fii în frunte, primul, ci doar să fii acolo, printre ei, aproape. Ca la pomană, la veşnica pomenire, unde nu este important să apuce toată lumea de colivă, ci să se ţină de haina celui mai apropiat. O undă din vibraţia încărcată de har vă va ajunge şi pe voi.O lingură din arpacaşul dulce vi se va împărţi şi vouă şi poate chiar veţi nimeri o bombonică dură, cât să vă zdruncine ameninţător smalţul danturii cu greu tratate în multiple rate.

  Un preot care te îndrumă este un trainer bun. Aşa am gândit la ultima slujbă importantă din viaţa mea. De parcă văd doar traineri peste tot. Şi, mai ales, când nu te lasă să te înfrupţi, nu o să spună niciodată "Să n-o iei personal!" Iar când te împărtăşeşte nu  te evaluează pozitiv, zicând: "O fac pentru că ai nişte merite deosebite!" E lucru mare să fii preot, iar despre ce înseamnă să fii trainer, încă mai învăţ.

  Mă simt însă inspirată şi n-am de gând să mă ţin de flanel.

  Pe nea Mihai şi pe băiatul lui nu i-am văzut de-o viaţă.

  Aşa că pot să vă îndemn, ei n-au cum să mă audă: dați drumul la flanel și fiți voi înșivă!

Paie în burtă

    Sunt amintiri de care nu ne putem descotorosi, care stau agățate de noi și care punctează diverse momente din viață cărora, cel mai adesea, nu le imprimă nicio semnificație ulterioară.
    O să vă povestesc despre ceea ce cred că este prima amintire din viața mea, produsă de o întâmplare nefastă petrecută în satul natal al mamei mele, în Bălțații Noi, devenit apoi Valea Râmnicului.

    Aveam puțin până în doi ani și îmi amintesc că mamaia mă căra cu ea de mână pe ulița satului în sus să vedem și noi femeia moartă pe care aveau să o taie pe burtă niște doctori și să o umple apoi cu paie. Amărâta, al cărui nume mama încă s-ar putea să îl mai știe, își luase viața singură și, dacă aș face niște cercetări amănunțite, poate că aș afla acum și motivul. Mai știu că eram așa de mică, pentru că mama n-a însoțit-o pe mamaia să vadă evenimentul de teamă să nu lepede, gravidă fiind cu sora mea mai mica cu doi ca mine. Așa că m-a trimis pe mine, făcând, inconștient, să prindă rădăcini în memoria mea această primă amintire, formată aproape numai din cuvinte, din imaginile din mintea mea a unei burți spintecate, a unor paie care aveau să fie îndesate într-un pântece golit, din tulburarea unor oameni buluciți pe turmulucii unui gard și din parcursul unui drum de țară ce parcă nu se mai sfârșea.

    Toate celelalte amintiri ale mele sunt ulterioare acesteia și, slavă Domnului, sunt destule!

   Știu că sunt alții care au amintiri și mai precoce, soțul meu, de exemplu, își amintește că era în landoul cu care îl plimba mama sa și, probabil când se plictisea în timpul staționărilor prea lungi, răsucea cu degetele de bebeluș ceva mai răsărit piulițele care reglau mânerul căruciorului.

    Iar dacă aș lansa o provocare să aflăm cui îi revin în minte imagini și întâmplări atât de timpurii, cu siguranță ar fi destui care să recunoască a avea în cotloanele memoriei astfel de amintiri fragmentate, care dau startul conștiinței de a fi a fiecăruia din noi.

    Nu e că până atunci nu am fi fost oricum înzestrați cu conștiință, că nu am fi fost vii, sunt studii care spun că suntem conștienți de noi încă mult înainte să fim recunoscuți ca atare.

    Ne creăm amintiri în fel și chip, ne întâlnim și povestim doar-doar  am putea descoperi și am putea pune cap la cap crâmpeie dintr-un trecut comun. Ne bucurăm când firele se leagă. Cel mai frumos e când trăim din plin, clădind viitoare amintiri durabile. O amintire poate să doară, să nedumerească, să înfurie, să întristeze, să încânte, să ne facă mari. Sunt crescută din amintiri și le plâng pe cele transformate de-a lungul timpului.

    Oricare dintre ele poate fi reținută într-un fel sau altul așa încât să poată fi apoi redată.

    Dar despre ultima amintire pe care ar putea să o aibă cineva, cine ce va putea să povestească?

    Așa că mă bazez pe voi că o să știți să aveți grijă de propriile voastre amintiri.

                                                                                                     În fotografie Darius Diaconeasa

Îngerul bicicletelor

   

Cu vreo optsprezece ani în urmă, tata mă aştepta să vin acasă, în gara din Râmnicu Sărat, făcând trei'şpe - pai'şpe pe peron dintr-o parte în alta, într-un hal de surescitare cum nu îl mai văzusem până atunci. "Mi-au furat picioarele, mi-au furat bicicleta!", bolborosea ca un curcan zburătăcit. Păţise asta cât eu fusesem la examene, se întâmplase la noi în târg, în piaţă. Rămăsese fără bătrâna lui bicicletă, un Tohan verde "de damă", cumpărat aşa, fără cadru, anume să putem învăţa şi noi, fetele, s-o călărim băieţeşte, nu numai frate-miu. Ne-am rupt, pe rând, genunchii fiecare dintre noi,  ne-am disputat-o aprig, am tras-o la sorţi, am pus-o premiu, dar, mai ales l-a purtat pe tata de două ori pe zi la ţară, vreo 6 km dus-întors în două ture, unde hrănea câteva orătănii şi un câine credincios, indiferent de anotimp. N-a mai găsit-o niciodată şi nici alta n-a mai putut să-şi ia. Da, dacă ar fi fost să îi fi făcut vreodată tatălui meu un cadou adevărat, altul decât veşnicele perechi de şosete, acela ar fi fost o bicicletă. Tata s-a prăpădit și am ratat ocazia, aşa cum am ratat eu multe altele. Dar nu de toate îmi pare atât de rău.

    Ieri după masă, în Piaţa Obor, ni s-a furat bicicleta, de fapt un triciclu nemţesc pentru adulţi, dotat cu un coş de cumpărături între cele două roţi din spate. Şi nici măcar nu era a noastră! Eram cu soţul meu la cumpărături, nişte cartofi, vreo două vinete, un pepene, ca fiecare. Când ne-am întors la locul special amenajat, acolo unde priponisem tricicleta, nu ne-a venit să ne credem ochilor. Puhoi de lume peste tot, târgoveţi în toate părţile, bodyguarzi de la BGS, precupeţi şi hoţi! Toţi la vedere, mai puţin hoţii. Nimeni nu ştia nimic, nimeni n-a remarcat vehiculul furat, pe care, dealtminteri, îl admiră toţi trecătorii cu nesaţ. Era penibil, eram nişte caraghioşi, cum să ni se umfle ditamai tricicleta într-un loc unde până şi un ardei iute se negociază înainte de a fi băgat în traistă?

    Eu m-am întors acasă cu cartofii doldora în braţe, abia mascând cu ei inima-mi grea de supărare, iar soțul meu a plecat cu un echipaj la secția de Poliție pentru mai multe declarații. Furtul, pe de o parte, iar pe de alta acoperirea pagubei față de proprietar, ori tricicleta ori contravaloarea ei de vreo patru sute de euro, ne înghețase sufletul.

    Seara târziu, derulam înapoi filmul poveștii amândoi și ne dădeam seama că au fost niște momente care ni se păruseră suspecte. Un individ care s-a întors din drum, călare pe propria lui bicicletă și care, văzându-l pe soțul meu că proptește tricicleta în rastel a venit și și-a legat-o pe a lui alături, de o balustradă. Chiar ne-am gândit, fiecare în parte, de ce n-a pus-o și el în rastel, paralel cu a noastră. Probabil ca să poată acționa rapid, să aibă loc de acțiune. Ne-a mai trecut prin cap că a avut, cu siguranță și complici, probabil că ne-au urmărit prin piață și au ținut de șase cu telefoanele mobile. O treabă ca asta nu poți s-o faci decât în cârdășie. Și cei de la BGS, ei ce păzeau de fapt? Să numere grăunțele de pe știuleți, să iasă toate la inventar? Să nu se ia de gât cumpărătorii și vânzătorii când nu le ieșea tocmeala? Se pare că nu fără motiv un agent de la secția de furturi, un soi de ”copoi” cam ca Tommy Lee Jones din ”Evadatul” le-a spus mârâit printre dinți: ”Aveți grijă, știți că în vremurile astea greu se găsește un loc de muncă!”

    Ne găseam vinovați și noi, că lacătul cu care soțul meu a blocat roata n-a fost destul de solid, că am fi putut fi mai atenți la semnalele din jur, că am fi putut să ne grăbim. Că n-ar fi trebuit să fim atât de relaxați în piața cea mai mare a Bucureștiului, ziua-n amiaza mare! Nu mai vorbesc de explicațiile pe care a trebuit să le înșirăm în fața de acum ex-proprietarului  tricicletei, de comentariile filozofice că astfel de necazuri fac parte din viață și de angajamentul de a-i procura un alt vehicul de același tip.

    Aproape de miezul nopții a sunat telefonul. ”Copoiul” de serviciu ne-a anunțat că tricicleta a fost semnalizată de un agent de pază ca fiind abandonată undeva în piață.

    Să mergem la secție să o ridicăm.

    Nu știu dacă există un Dumnezeu al bicicletelor furate, dar am simțit intens că azi noapte un înger al acestora ne-a vegheat. 

Bocceluţa

Bocci e ultima venită. S-a ales cu numele acesta pentru că e boccie, aşa de urâţică încât m-a bufnit râsul în secunda a doua după ce-am văzut-o. Tărcată, că nici nu-ţi dai seama ce expresie are, seamănă la fel de bine cu o maimuţică dar şi cu o mangustă. Cum să combini aceste două animale astfel încât să iasă o pisicuţă este un mister pe care nu încerc să-l descifrez, prefer s-o tachinez cu numele acesta caraghios şi gata.

 "Avem o pisicuţă." "Şi cum o cheamă pe pisica voastră?" "O cheamă Bokcy!" De parcă ştie cineva de unde i se trage numele! E suficient de sonor ca să răspundă când o chem şi destul de exotic pentru un animăluţ cu o făţucă în patru culori precum a ei.

Păi da, te îndeamnă la diminutive fără să vrei, trebuie s-o alinţi cumva ca să poţi depăşi bariera legată de aspectul fizic.

Taică-său e campion, cu pedigree, aşa s-a lăudat doamna de la care am luat-o. Un ditamai motanul albăstrui, fosta stăpână cică e "Chartreux", dar soţul meu este convins că e un "British Shorthair", în orice caz un căpăţânos de zici că tocmai înghițise un vrăbioi. Pisica mamă a fost prezentată ca "Angora", dar e o birmaneză, cel mult o pisică de Bali. Şi mie la telefon mi-a vîndut gogoşi, mi-a zis de Bocci că e băieţel, când colo, cele două probe, a sexului şi a puricilor, le-a ratat cu brio.

Ei, uite de aceea am dat pe ea  numai un leu, cât să nu-i fie de pomană pe lumea cealaltă fostei stăpâne. Că n-are caractere clare de la niciunul din părinţi, dacă ar fi fost toată albastră sau întreagă bej, cafea cu lapte, ar fi putut să treacă drept rasată, aşa, au scos-o din baia întunecată ţinând-o de gât ca pe o jivină, am schimbat două vorbe în hol şi gata adopţia. Riscantă treabă. Bocci are pe faţă mai multe culori, predominant e neagră, se disting apoi clar urme de roşcat şi de alb, iar tâmplele-i sunt vineţii, de parcă tocmai a fost tamponată cu albastru de metil. Pisică de război. Pisică glonţ. Bombardament. Pisică de asalt.

Bocci urmează lungului şir de animale care mi-au fost dragi. Codiţă, căţelul roşcovan, numit aşa pentru că tocmai citisem Băiatul din cămaşa cu cai, şleahta fără sfârşit de motani maidanezi Vasilică, căraţi de prin subsolul blocului spre disperarea mamei, apoi pisica Xena cea cu ochi violeţi, care m-a umplut de bube și pe care un veterinar mi-a recomandat să o tratez definitiv "cu un pietroi în cap". 

Au fost apoi Dolly şi Micky, o căţea dobermann, corcită şi ea şi un motan birmanez, o vietate seducătoare. Cu Dolly am dormit în pat un an, până s-a făcut prea mare ca să mai avem loc una de alta, iar Micky, motanul, din devotament, ne aducea ofrande din cartier alţi pui de pisoi pe care îi ucidea. 

Dolly s-a prăpădit la 12 ani, bolnavă, iar Micky s-a sfârşit în urma unei bătălii cu un câine. Stăpânul acestuia şi-a asmuţit animalul cu cruzime, însetat de victoria rasei câineşti asupra celei pisiceşti.

Au fost vietăţi dăruite sau pripăşite, nu contează, ne-au ţinut inspiraţi, îndrăgostiţi, uimiţi. 

E rândul lui Bocci. Când o alint, îi zic Boccellina sau Bocceluţa. Încă nu ne cunoaştem bine, încă e temătoare şi distantă. Acum doarme, leşinată după o zi de joacă, zvâcneşte în somn şi suge din reflex, cum făcea până de curând la ţâţa mamei ei.

Să nu facem confuzii.

Bocci nu e copilul meu, eu nu sunt mama ei.

Păpuşă goală într-un copac - part II

De acum mi-e clar că cine are prin vecini o păpuşă tristă, care ocupă nejustificat un colţ din casă, o să pândească un moment propice ca s-o agaţe în copacul din rondul dedicat. S-o fi făcut chiar o strigare, un îndemn civic de a participa la descotorosirea de mini manechinele astea, în scopul debarasării de amintiri stânjenitoare cât şi pentru propovăduirea unor tendinţe noi. 

În primul rând au lepădat de pe păpuşi şi ultimele rămăşiţe de veşminte, de parcă mult mai bine le-ar sta goale decât demodate sau ponosite. În goliciunea lor, ele probabil că exprimă oareşce, foarte posibil abandonul, dar cum să te transpui atât de mult în mintea seacă a făptuitorilor? Cu siguranţă le-au batjocorit, căci le lipsesc şi membre, una are sânii turtiţi, alta e mâzgălită şi s-or fi canonit zvârlindu-le în sus de atâtea ori până s-au agăţat definitiv în cioturi, că doar nu or fi rezemat vreo scară de tulpină ca să ajungă să împodobească crengile aşa.

Nu ştiu pe cine poate să distreze asta, nu face nimeni niciun efort să le dea jos, nici gunoierii nu scutură copacul. Efectul vizual e cel puţin surprinzător, am auzit şi alte persoane în tramvai dorindu-şi să coboare la staţia asta ca să le facă poze, s-au prins că se înmulţesc treptat, probabil noaptea, în anonimat.

Păpuşile nu au identitate. Au fost cândva Lidia, Cristina, Nadia, însă a dispărut cu totul generaţia asta. Acum sunt toate Barbie - ba mireasă, ba în vacanţă, până şi la birou, manager, există o păpuşă Barbie. Şi dacă nu există, ce contează, e chestie de marketing până o să cucerească şi asta piaţa. Acelaşi trup perfect în situaţii diferite. Toate la fel, toate iubitele lui Ken.

Păpuşile nu se dezvoltă în copaci, aşa că nu pot trece drept fructele acestuia din intersecţie. Copacul în sine nici nu mai contează, a devenit numai suport al unor jucării dezafectate. Păpuşile nu cresc în niciun fel, rămân mereu aceleaşi, se adaptează la toate vârstele fetiţelor. Rămân prietene pe viaţă sau până când fetiţa găseşte că partenera ei de joacă a devenit deodată demodată. Nu mai dă bine să iasă cu ea în lume, e depăşită ca structură, are expresia blocată, pantofi copilăreşti. Fetiţa se îndrăgosteşte şi, ca să n-aibă concurenţă, ascunde de ochii iubitului imberb păpuşa trădătoare a inocenţei ei recente. Singuri acasă, încep să împartă confidenţe, iar de aici până la surghiunirea în copac a tuturor păpuşilor părtaşe la acest amor e doar un salt în aer, cu detentă.

Păpuşile nu suferă, n-au sentimente proprii, sunt doar depozite de amintiri, butaforie reciclabilă, într-un proces modern de înnoire a patrimoniului personal. Trecând de dragostea precoce, fetiţele vor căuta noi surse de distracţie, care să lase tot mai puţine mărturii asupra nestatorniciei lor...

Un tătic şi un Crăciun

Miruna

Povestea este scrisă de fratele meu, Cristi Brătulea! Eu i-am pus doar diacritice şi câteva virgule...  

                                                                                                                                          

    Joi noapte Mirunei i-a fost cam rău, a tuşit într-una. Dimineaţa, când a dus-o Aurora la creşa, a informat-o pe Magda, educatoarea. După amiază - amândoi la serviciu. Aurora a uitat telefonul acasă. Mă sună pe la 16:30 şi-mi spune că Mirunei i-a fost rău, temperatura şi tuse şi i s-a dat tratament la creşă. Acum era acasă şi dormea. Am stabilit sa mergem cu ea la urgenţe în spital, când o să vin şi eu acasă, după ora 18. Am sosit şi Aurora îmi spune că la creşa a avut 38 cu 2, i s-a dat Ibalgin şi la 2 ore după ce a luat Ibalginul avea 38 cu 5. Nasol!

    S-a trezit pacientul. În timp ce o îmbrăca, noi discutam despre starea ei de sănătate. Şi-a dat seama unde vom merge şi a început... infernul: "Nu vleaaauuuuu la Alinaaaa!", Alina fiind medicul ei de familie."Nu mergem la Alina"! Nuuuuu vleauuuuuu la doctoooor!" "Mergem doar la plimbare cu maşina! Nu vrei sa conduci tu?" "Nuuuuuuu, nuu vleaaaauuuuuu!" Am luat-o în braţe şi ne-am dus la maşina. Eu în spate cu ea, Aurora la volan! În spate, stând cu ea, m-am simţit ca-n mijlocul galeriilor reunite stelisto-rapidisto-dinamoviste! "Nu vleauuuuuuuuuu la doctooorrr! Nu vleaaauuuuuu injecţiiiiiii!" Dacă aş deschide trapa, mi s-ar face loc mai ceva ca celor de la Smurd! 

    Ajungem la spital. Ne dăm jos. Închidem portierele. "Nuuuuu vleaaaaauuuuu la doctorrrrrrr! Nu vleau injecţiiiiiii!" Oare de ce portarul a intrat în gheretă?! O fi izolată fonic, îmi spun! Trecem de poartă.Cu fiecare pas, decibelii emişi de Miruna îşi fac simţite efectele! "Nuuuu vleauuuuuuu la doctooorrrr!", motoarele unui Boeing la decolare sunt "mici copii" pe langă ce "scoate" Miru! "Nu vleauuuuu injecţiiiiii"! Toate privirile celor aflaţi în curtea spitalului sunt pe noi!   Timpul s-a oprit in loc: bârfele pacientelor ieşite-n curte sau pe geamul saloanelor au rămas în vânt, fumul celor care au ieşit la o ţigară parcă a îngheţat! Mai avem cam 15 m. Se văd treptele şi uşa salonului de primiri urgenţe. În timp ce Miruna "scandează" "nu vleauuuuuu la doctorrrr!", trecem pe lângă maşinile parcate în interiorul spitalului şi observ cu coada ochiului cum două din ele încep să clipească din stopuri şi semnalizări! Mde, sensibile(scumpe)! 

    Ajungem la trepte şi, în timp ce le urcăm, îmi imaginez că asistenta este deja cu uşa cabinetului deschisă, aşteptându-ne. Intrăm în sala de aşteptare şi-mi revin. Nici gând de asistentă în pragul usii! O fi având pacient... Mă apropii de uşă. "Nu vleauuuuuu la doctooorrrr"!, ecoul sălii de aşteptare amplifică "dorinta" Mirunei!" Cioc-cioc"!, nu aud nimic şi deschid uşa încet. În spatele unui birou, o asistentă e cu privirea într-un monitor. Studiază sau e pe Facebook! "Nu vleauuuuuu!" "Ce a păţit?", i-am citit pe buze. Tuse... temperatură...! Ridică un receptor şi vorbeşte cu cineva. "Recitalul" continuă! "Haideţi s-o cântărim până vine dl. doctor!" "Nu vleauuuuu"! 11 kg are... modelul meu! Aeromodel! Cu plămâni de Boeing!
    Se deschide uşa. "Bună ziua - bună ziua"! "Ce a păţit copilul?" "Nu vleauuuuu la doctorrrrr, nu vleauuuuuu injecţiiiiii"! E rândul medicului să-mi citească pe buze: tuse... temperatură....! A scos stetoscopul şi ascultă pe Miru. "Nu vleeeaaaaauuuuuu!" "La plămâni nu are nimic!" Mi s-a luat o piatră de pe inimă! Mi se pare că şi Miruna s-a calmat la auzul vorbelor! "Hai să verificăm şi gâtul, vrei? Scoţi limbuţa şi facem aaaa!" Miruna-i calmă şi face ceea ce îi spune dl. doctor. "Şi gâtul este curat", ni se spune! Respirăm uşuraţi! Dl. doctor prescrie reţeta."Ştiţi, domnu' doctor, noi nu am vrea să-i dăm antibiotice!" "Nici nu este cazul"!

    O bucurie imensă îmi invadează tot corpul: este pentru prima dată când un medic de la urgenţă nu prescrie tratament cu antibiotice, sirop sau injectabil! Dl. doctor se ridică de la birou, îi dă Aurorei reţeta şi, în timp ce o mângâia pe cap pe Miruna, spune: "Mai sunt şi oameni cu caracter"!!! "Bună ziua şi serviciu uşor vă dorim"! Închidem uşa în urma noastră şi, în acelaşi gând şi timp cu Aurora, mă îndrept către avizier. Aurora: "Ce zi este astăzi?"Eu, aproape în acelaşi timp: "În cât suntem azi?" Luni, marti... Se deschide uşa cabinetului, iese dl.doctor. Trece pe lângă noi cu paşi repezi şi zâmbeşte. Şi-a dat seama ce făceam!

    Vineri, 10 mai 2013, medic de garda, dr. Crăciun!

Păpuşă goală într-un copac

   "Păpuşă goală într-un copac", asta e tema și, dacă nu reușiți să vă închipuiți imediat imaginea asta, îmi va fi greu să vă descriu stupoarea de a vedea o ditamai păpuşa goală, bălăngănind în singurul copac din mijlocul unui rond de mahala. Îi lipsesc mâinile, însă altminteri pare completă, deşi despuiată. Copacul în care e agățată, la fel, e încă lipsit de frunze şi asta nu-i normal, ţinând cont de momentul calendaristic în care ne aflăm. Te înfioară imaginea asta, ba chiar te ia cu frig numai privind copacul chel împodobit cu o păpuşă spânzurată aiurea.

   Zile întregi m-am întrebat cine o fi pedepsit aşa păpuşa aia sau cine o fi avut ideea unei glume atât de sinistre. Cum o fi fost ca, în drum spre primul tomberon, să-i fi venit gândul netrebnic de a se descotorosi de ea azvârlind-o într-un copac, prin nimic altceva deosebit decât prin singurătatea lui. O fi privit în jur, o fi avut spectatori, l-o fi îndemnat cineva? Dar de ce să mă gândesc la autor ca la un "el"? Poate a fost o "ea", sătulă să fi fost tratată ca o păpuşă dezarticulată. Şi atunci, s-o fi debarasat de orişice i-ar fi adus aminte de statutul ei, atât de feminin, dar nefolositor. Să nu uităm că îi lipsesc braţele acestei jucării nefericite. Deşi ea n-are sentimente proprii, a fost tot timpul doar proiecţia unor dorinţe, al unui ideal de-a fi - cu părul lung şi ondulat, atunci când trebuia să reprezinte frumuseţea, rigidă când trebuia să pară demnă, stând în şezut cu fusta vălurită pe cuvertura unui recamier când trebuia să fie doar decor. O astfel de păpuşă nu-şi pierde mâinile degeaba, i-or fi fost smulse, i s-or fi făcut şedinţe voodoo. Orice femeie traumatizată devine expertă în tehnici de schilodit rivala.

    Acasă am o păpuşă asemănătoare de când eram de-o şchioapă, o cheamă Lidia, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să o arunc, în niciun caz să o expun aşa. Nepoata mea a îmbrăcat-o cu nişte hăinuţe mici de când era ea bebe şi uite că aşa mai amăgeşte un suflet de fetiţă.

   Zile de-a rândul mi-am propus să-i fac o poză acestui ansamblu copac-păpuşă şi n-am reuşit. Ba am uitat să îmi iau aparatul, ba n-am găsit un card disponibil, ba m-am gândit că o trecătoare ca mine fotografiind imaginea aceea poate părea la fel de ciudată ca şi păpuşa însăşi. Acum trei zile eram aproape pregătită, dar ce să vezi, în crengile copacului se leagănă acum în vânt două păpuşi, la fel de dezmembrate, identice aproape!   

De data asta poza am făcut-o în viteză şi o postez aici, dar şi-a pierdut efectul, căci două păpuşi cu aceeaşi soartă nu mai au urmă de mister. Ansamblul meu va deveni curând un loc comun. Am presimţirea că va fi o faptă în serie, premeditată şi uite aşa se duce naibii toată arta şi toată poezia. Şi cred că soluţia va fi să se taie cât mai urgent copacul, dacă va incita în continuare în loc să-și vadă de treaba lui, să facă şi el niște frunze acolo...

Fără discriminare

Copiii ăia îmi cer de fiecare dată când mă văd un leu și asta nu ar fi nimic, dar când l-am refuzat pe unul dintre ei, a asmuțit asupra mea o javră neagră ce-și făcea veacul în fața curții lor. Nu-mi place să o recunosc, dar l-am amenințat că voi chema Poliția. A ieșit atunci o femeie întâmplător pe poartă, cu o ditamai burta și cu un chiştoc aprins în mână și am profitat să-i raportez rapid conflictul cu jerpelică. A zis că n-are ce să-i facă, nu e copilul ei, l-a drăcuit și-a zis că stau mai multe familii în curtea aia. Când a trecut pe lângă el, s-a înfipt în hanoracul lui și i-a troznit cu dosul mâinii o scatoalcă, așa, preventiv. 

Sunt niște rromi săraci, copiii umblă în șleahtă, se urcă în tramvai și merg câteva stații să aducă apă de gătit de la arteziana de la Armenească. 

Acu' vreo două seri făceam drumul înapoi spre casă și i-am văzut că urcă scările tramvaiului buluc, de parcă îi gonea cineva de la spate. De fapt, doar se grăbeau să facă loc și ultimilor pasageri, un tânăr de culoare însoțit de fetița lui. Bărbatul zâmbea cu toată fața și, ați ghicit, desigur, dinții lui albi luminau jumătate de vagon așa că m-am trezit zâmbind și eu. Nici nu urcase pe platformă, rămăsese aproape sprijinit cu spatele de ușă, își susținea fetița urcată în fața lui pe scări și o îndemna vizibil să le zâmbească acelor copii de vârsta ei, chiar dacă erau aproape desculți și foarte jigăriţi. Se priveau unii pe alții și n-am putut să nu mă întreb dacă nuanța asemaănătoare a pielii lor îi făcea să se cerceteze astfel. 

Printre copiii rromi, vechi cunoștințe ale mele, era și o fetiță cu ochii albaștri, o raritate pe care maică-sa voia s-o țină parcă la secret, de o îmbrăca numai în zdrențe băiețești. I se ghiceau păduchii în păr de la distanță, dar ea privea numai către căpșorul cârlionțat al copilei cu pielea mai întunecată chiar decât a ei. La fel și ceilați, uitaseră să zbiere și să se certe ca de obicei, de data asta erau ușor în defensivă, cu ochii pironiți la omul acesta elegant și zâmbitor, preocupat să îi facă să socializeze cu fiica lui cu pantofi roșii și pardesiu Chanel.

Bărbatul căuta priviri complice în jur aşa că i-am direcţionat un zâmber incolor. De ce-am făcut-o?, mă întrebam. El ce făcea acolo, ce lecție dădea? Pe cine educa?

N-au mers decât o stație, au spus frumos ”la revedere” întregii asistențe și au coborât. Eu și vecinii mei de cartier am mers mai departe, la noi în mahala. De mâine iar o să-i întâlnesc și aș vrea să le surâd, dar ei or să îmi ceară iarăși bani, iar eu o să mă tem din nou de câinii lor... 

Pe trecerea mea

Intersecţia asta o traversez zilnic. E o încrucişare de străzi atât de generoasă, încât o trec fără probleme. Nu e marcată în niciun fel, nu e trasată nicio trecere de pietoni, de semafor -  nici vorbă! Oriunde te-ai afla pe parcursul ei, orice maşina te poate evita, mai ales că şoferii reduc viteza ca să se orienteze bine. Mi-am văzut, aşadar, de drum, chiar dacă, venind din aceeaşi direcţie cu mine am auzit un autoturism apropiindu-se din urmă.

 Ei, dar nici n-am ajuns bine în mijlocul intersecţiei că m-am auzit claxonată. Şi mai mult, maşina care abia m-a depăşit, de fapt şoferiţa, ca să nu-i zic "blonda", s-a hotărât să mă civilizeze, descărcând prin geamul abia lăsat al portierei o doză de adrenalină:

"Tu numai pe mijlocul străzii ştii să mergi?"

"Dar tu nu stii să mă ocoleşti?", i-am replicat fudulă, cât să mă tutuiesc cu ea.

Puteam să-i spun: "Dar tu nu vezi că-i trecere de pietoni?" aiurea, ca s-o bag în ceaţă sau "Alo, tu n-ai văzut că-i verde?" aşa, să-i stea inima că, pusă pe arţag, ar fi ratat un semafor sau "Hei, eu am prioritate, că trec în fiecare zi pe aici!", doar ca să-mi marchez, dominantă, teritoriul.

Eu m-am gândit să vă povestesc asta aici, ea, înciudată, şi-o fi scos celularul şi s-o fi plâns de traficul aglomerat cuiva dispus s-o creadă... Voi poate daţi de ea în alte intersecţii, ale voastre. Daţi-i ignor total şi treceţi mai departe!

Motoare şi femei

La Romaero, la expoziţia de motociclete se pretindeau foarte mulţi pasionaţi, se evidenţiau destui excentrici şi se rătăciseră mulţi gură-cască. Eu n-aveam nicio treabă, era aprilie, destul de cald, aşa că am încălţat nişte pantofi de sport, că mi-am închipuit că va fi mult de mers pe jos şi am zis, haide, e ziua mea, de ce nu mi-aş petrece-o cu soţul meu la târgul de motoare, să îi fac si lui o bucurie.
N-aş fi crezut să fie atâţia curioşi. Toţi se îndreptau puhoi spre locul îngrădit cu gard de plasă, protector al exponatelor încornorate. Când să intrăm în spaţiul dedicat, acolo unde se forma intrarea, un grup de tineri voluntari nu prididea încasând tariful pentru vizitare. Ce plată, ce bilet, aveam doar 20 lei în buzunar şi am fi vrut să îi salvăm, să bem un suc aniversar.
Ne vine rândul la strâmtoare şi soţul meu cere "un doi într-unul". M-am făcut mică instantaneu, cum mi se întâmplă ori de cîte ori îl apucă negociatul. "Cum vine asta?", se miră voluntarul. "Păi, numai mie îmi trebuie bilet, că dânsa oricum nu se pricepe!"
Şi uite că băiatului i s-a părut un argument solid, a rânjit îngăduitor în direcţia mea şi ne-a taxat doar 10 lei. Dacă mi-aş fi scris în frunte că n-am habar de vehiculele pe două roţi, aş crede că ar fi fost gata să mă declare VIP.
M-am străduit să par profană până la sfârşit, să dau însemnătate singurului bilet plătit. Am ascultat dezbateri lungi legate de echipamente, de motoare şi despre cele mai trăznite accesorii. Abia am băgat în seamă modelele feminine încălecate pe fel de fel de mărci faimoase.
De ceilalţi 10 lei ne-am cumpărat vată pe băţ şi uite-aşa ţin minte şi acum ce bine am petrecut anul trecut de ziua mea.

Zodia Racului

 
Ăștia de la Masterchef gătesc homar și ce se mai izmenesc!

Mi-am adus aminte că, acu' vreo opt ani, la Râmnic, soțul meu a cumpărat vreo trei kile de raci de la un pescar, îi negustorea la noi pe stradă și Voicu, amator de delicatese și dornic să mă supună unor experiențe culinare noi, i-a cumpărat pe loc. M-am lamentat eu că nu știu să îi fac, că nu am mai gătit niciodată raci, că la mama acasă nu am mâncat așa ceva... Pe atunci locuiam cu socrii mei, pe atunci trăia și mămuca, soacră-mea, Dumnezeu s-o odihnească!

    A pus Voicu mâna, a opărit racii și ne-am prostit la masă toți în fața unor castroane pline de clești și de antenuțe rășchirate, dându-i soțului meu satisfacția de a ne arăta cum se desfac și cum se savurează bucățile din care sorbeam un pic de carne albă, dulce.

    Am plecat de acasă, iar când ne-am întors, seara, am întrebat-o pe mămuca unde sunt racii noștri, să încheiem seara copios.

    Iar ea, smerită și triumfătoare în același timp, ne-a zis că i-a aruncat la găini, că n-a suportat gândul că noi, copiii ei, am putea continua să mâncăm așa ceva.

    Racii pe care nu i-am mai mâncat au fost cei mai buni din viața mea. Delicatese de dragoste.

Clandestin și preventiv - part II

Și cum îți spuneam, stăteam eu așa, cu trolerul roz burdușit de ciolane afumate, telemea la cutie și lanțuri antiderapante pentru Sirionul lui Voicu și așteptam să mă preia vărul Cornel să mă ducă la aeroport. Cum am urcat în mașină, mi-a zis mustăcind: ”Sper că n-ai mâncat nimic!” M-am bosumflat imediat: ”Lapte cu cereale, da?”, sătulă de câte ori mi s-a zis că o să-mi fie rău în avion. Nu îl aveam în fața ochilor decât pe Mr. Bean într-un scheci idiot în care se preface tot timpul că vomită într-o pungă.

 Am ajuns cu cele două ore înainte, așa cum scria pe net. La check-in, cu elefantul meu roz la cântar, am rânjit ca tuta la individa aia și i-am zis ca vreau la geam, că n-am mai fost cu avionul înainte. Și chiar mi-a dat locuri așa cum am cerut, atât până la München, unde am făcut escală, cât și de acolo până la Hamburg. Cornel a plecat, bucuros că și-a achitat sarcina cu succes. S-a dus acasă, să mai tragă un pui de somn până la ziuă. M-am așezat la coada unde te pipăie ăia cu raze nu știu de care, să vadă dacă ai asupra ta obiecte interzise. Înaintea mea, o tipă și-a scos din geanta de mână două laptop-uri și spunea blazată că face drumul ăla de două ori pe săptămâni, știe toate procedurile pe dinafară. Eu m-am uitat ce face ea și, când mi-a venit și mie rândul, mi-am scos și eu laptop-ușul de deasupra șosetelor făcute gheme-gheme și i-am zis candid cerberului că eu sunt prima dată cu avionul, așa că să-mi spună dacă trebuie să mă descalț, așa cum am auzit eu la colegele mele binevoitoare. N-a vrut să mă vadă în ciorapi, așa că am trecut dincolo.

Aveam mai mult de-o oră până la îmbarcare și eu eram deja în fața porții (gate). Mi-am zis hai să merg la toaletă, preventiv, să mai elimin unul dintre riscurile asupra căruia mă dăscăliseră fetele la muncă. Mă spălam pe mâini și, de la vreo două chiuvete distanță, am simțit cum mă privea în oglindă o femeie tânără, în uniformă de aeroport. Mi-am frecat mâinile cu sârg mai departe, cu ochii ăia asupra mea. ”Vă cunosc de undeva!”, aud. ”N-aveți de unde...”, zic. ”Am eu așa, o față mai comună”. ”Vă spun că vă cunosc!” ”Mi se întâmplă des să mi se spună că semăn cu o vecină, cu o mătușă”, o țineam pe-a mea, simțindu-mă deodată așa ca o vedetă care s-ar vrea incognito. ”Eu  nu uit nicio față.” ”Dar nu sunt o persoană publică, am un serviciu banal, într-un call center!” ”Aha! Păi de acolo!” Aoileo, zic în gândul meu, iar tare: ”La GRS!” ”Exact, am făcut training cu dumneavoastră! Pe vânzări” Haida-de, uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei părerea bună despre memoria mea vizuală, de credeam până atunci că e infailibilă. M-am holbat la numele de pe ecusonul ei: Popa Claudia. Nici numele nu îmi spunea nimic, dar titulara era hotărâtă să-mi stârnească amintirile: ”Dumneavoastră mi-ați înmânat demisia.” M-am tuflit de tot, dar m-a salvat tot ea: ”Eu nu puteam să vin regulat la training, lucram și în aeroport part-time...” M-am gândit să mă reabilitez, i-am zis că văd atâta lume în call center, că uneori mi se întâmplă, uite, să nu îmi amintesc câte-o figură. ”Și eu văd lume multă în aeroport, însă pe dumneavoastră n-am cum să vă uit...” M-am despărțit de ea rugându-mă să nu îmi poarte pică și să invoce niște turbulențe pentru călătoria mea.

În avion, zâmbeam cu gura până la urechi la stewardesele Lufthansa, unse cu miere, de parcă știau ele bine că o să avem nevoie de amabilitatea lor. M-am așezat la locul meu, la geam, lăsând pe locul dinspre margine, de la culoar o tipă înfofolită bine într-o geacă, cu gluga până la sprâncene și cu fularul peste nas. Cu rucsacul între picioare, voia să spună că nu vrea decât să doarmă, într-o călătorie oarecare, ca multe altele făcute înainte. Îmi vâjâia capul de toate poveștile pe care le auzisem, despre căderile în golurile de aer, despre decolarea vertiginoasă, despre senzațiile de rău și despre peisajele cartografice de văzut neapărat de la înălțime. M-am apucat să zic în gând Tatăl nostru, de multe ori, în timp ce comandantul aeronavei ne saluta nemțește. Am zis să încetez, să aud ce zice, să nu amestec rugăciunile cu indicațiile și cu urările lui de bine. N-am înțeles nimic, am dat-o iar pe invocări religioase și avionul s-a pornit. Am tras cu ochiul către vecina adormită și am executat câteva cruci adânci, evlavioase. 

 Pe geam, în stânga, se vedea aripa, de pe care niște trepăduși, mai înainte, topiseră cu jeturi fierbinți gheața. Aripa naibii s-a înclinat deodată și m-am simțit ca într-o tiribombă uriașă, în picaj. Parcă vecina trăgea cu ochiul către mine. Nu mai era așa de sigură pe ea. Ne-am redresat și am prins curaj să mă lipesc de geam, să mă minunez de Pământul pe care-l lăsam în urmă. O stewardesă ne explica într-un limbaj al surdo-muților la ce-i bună centura, masca de oxigen și vesta de salvare. Au sosit pe rând sucurile, brioșa, ceaiul și cafeaua și când m-am uitat din nou spre stânga eram într-un alb lăptos total. Adică asta a fost tot?... Puteam să dorm și eu de-acuma? Dar cum să dorm? În câteva minute, din spate începea să răsară Soarele și m-am îndoit spre spate, spre est, să-l urmăresc cum se ițește peste nori... Iar turbulențele alea de care-mi era frică n-au fost mai mult decât hurducături de parcă aș fi mers cu tramvaiul 16, în drum spre muncă...

München. Alerg prin aeroport spre legătura către Hamburg, o altă poartă (gate), 9, benzi rulante orizontale ca să te ajute să mergi cât mai repede, opriri frecvente la informații să întreb în toate limbile care-mi veneau, jenant, la gură: ”Nine gate, please? Danke! Ciao!”.

Îmbarcarea, printre primii. În urma mea, pe culoarul strâmt din avion, un șirâmboi de oameni. Cu biletul în mâna ridicată, ca să degajez cât mai repede culoarul, am întrebat tare: ”Quattro Effe?” (adică în italiană, 4 F, într-un spelling impecabil). ”Aici”, mi-a zis imediat o tipă blondă, în engleză, lângă ea, la geam. M-am bulucit cu tot cu geantă printre scaune, doar că uitasem să-mi pun geanta sus, în rastel. S-a oferit să mi-o urce ea, că era la margine. ”Es ist zu schwer”(este prea grea), i-am zis în germană, că mă prinsesem că vorbea nemțește. Mi-a ridicat-o, totuși, și a plasat-o unde trebuia. Pe scaunul din mijloc, între noi, era un bagaj, al ei, în care bănuiam că era un animăluț, o pisică aș fi zis, se apleca la el și-l dezmierda ușor. Au dibuit și stewardesele figura și au venit la ea să-și bage animalul sub scaunul din față, ca unii s-ar putea să aibă alergie și geanta ar putea să-i zboare din inerție în timpul zborului. Ca să mă revanșez, m-am apucat s-o ajut să îndese mâța sub scaun, preventiv. Era bine croită geanta, nu intra sub scaun, așa că singura variantă a fost să schimb locul cu stăpâna animalului, să stea ea la geam, cu pet-ul la picioare. I-am cedat locul meu de la geam, îi eram datoare.

Cum am trecut la margine și am ridicat ochii, am văzut pe peretele din stânga față (eram aproape de cabină) scris : Business Class. Ptiu, drace, am nimerit la bogătani! E vina lor, că nu mi-au controlat biletul. Eram în zbor deja, nu cred că le-ar fi convenit să îmi iau geanta în spinare și să purced prin avion să-mi caut locul. Mai bine era să tac, în doar o oră aveam să ajung la destinație. Dinspre cabina piloților ieșeau frecvent stewardese cu ”frühstück-ul” (mic dejunul) în casolete transparente și le ofereau pasagerilor. Am închis ochii, să mă prefac că dorm, că de aia nu-mi trebuie frühstück, am scăpat, nu au ajuns la mine. M-am pomenit că un steward îmi pune în mână o ciocolată Milka. La naiba, am strecurat-o în plasa de pe spătarul din față, să n-o mănânc, că dacă mă prindeau, mă puneau să le-o plătesc, îmi cereau bani pe ea.

 De acum, voiam la toaletă. Am întrebat unde trebuie să merg pentru asta și mi-au spus că tocmai la coada avionului. Când m-am uitat înapoi, mi s-a părut un kilometru. Hai să mă duc, era urgent și dacă n-o făceam, puteam să paț rușinea ca Depardieu, să nu mă mai lase să fac înainte de aterizare, când e obligatoriu să stai jos, legat. M-am dus.

M-am închis în cabină cu teama să nu rămân ca Dl. Goe blocată înăuntru. M-am uitat în dreapta, din reflex, după hârtie, dar n-am văzut decât un șomoiog pliat într-un buzunar pe perete. Asta o fi, îmi zic, și smulg de acolo o bucată de hârtie cam groasă, cam cerată. O folosesc, așa o fi la nemți... dar când mă uit mai bine înțeleg, în bruma mea de Deutsche Sprache, că ceea ce abia folosisem eu era hârtie de învelit capacul tronului, în caz de nevoie... Hai să trag apa, deși Voicu parcă zisese că degajarea în avion e pe bază de vacuum. Văd un buton, acolo unde ar fi trebuit să fie, apăs, nimic, mă prind că are o aripioră dedesubt și trag în sens invers, Scheise, văleu, în momentul ăla am zis că se deschide peste mine clapa aia întreagă. Poate le depresurizez la ăștia avionul, s-o las baltă mai bine și să ies!

Am refăcut traseul înapoi, printre nemții aceia bărbieriți la sânge, în cămăși albe, înalți și cu laptop-urile pe genunchi până la locul meu. Și-atunci m-am prins. Deasupra scaunului din fața a lui meu era o simplă perdea albastră, asta delimita cele trei rânduri din față, de tip Business Class, de locul meu, Economy. O draperie făcea diferența între frühstück-ul meu și al lor. Nu mai eram clandestină. Mi-am luat ciocolata din plasă și am mâncat-o toată, să mă energizez. Aveam chef de vorbă cu stăpâna animalului. Îi zic, în germană, că e prima nemțoaică cu care am ocazia să vorbesc, în viața mea. Sunt daneză, îmi zice imediat. Pardon. Eu de unde sunt? Din București. Aha, spanioloaică? Haida-de...

La debarcare, am zărit-o, mândră, ducând în lesă, un maidanez pitic...

Alzheimer, formiche ed inno nazionale

                                   text publicat în antologia ”Cara Italia”, Edizioni Pragmata, Roma, Italia, nov. 2011

Era domenica verso sera, quando appena entrata nella casa loro si riunirono subito intorno a lei tre generazioni e cominciò la trattativa.

-Parla italiano? chiese la padrona di casa, Ludovica.

-Non tanto, ma capisce tutto, gli spiegò la donna che la portò lì, rumena come lei, sforzandosi per convincerli che la ragazza era un buon affare. E lei sorrise stupidamente, mostrando chiaramente dalle sue smorfie che capiva la lingua italiana pur non parlandola.

        - Imparerà veloce, vedrete, disse con vivacità la sua alleata.  Ha la mente aperta, conosce il francese, tedesco e inglese. Ha finito già una facoltà!

Sembrava, tuttavia, che esagerasse un po’, perché quella famiglia non cercava di assumere una poliglotta, anzi, ridussero il prezzo, perché non ci voleva una laureata per imparare come si cambia la biancheria sporca a un vecchio debole e come si utilizza un bidet.

E nemmeno lei protestò, sapendo di non parlare fluente in tutte quelle lingue, inoltre, che il terzo anno della facoltà lo ripetette, non avendo più soldi per finire di pagare le tasse universitarie. Questa „vergogna” la sapevano pochi e comunque non era il suo unico fallimento. Quasi nello stesso periodo, il suo ragazzo, che già prima di lei andò un paio di volte a visitare la Penisola, le lasciò dentro il corso di semantica, una nota: "Torno lì. Lí dove non ci sono corvi nel cielo e non si vedono formiche nell’erba. Sarei stupido a rimanere qui. Dovresti venire anche tu per vedere di persona com’è ... “.

In quel giorno si lamentò con la voce alta, bestemmió i corvi e le formiche e tutta la fauna italiana, che le incantò,  in assenza, l’ amante camminatore. 

Non sono passati nemmeno due mesi e arrivò qua a casa di Ludovica, per prendersi cura del suo marito. Quando entrò nella stanza di Tullio, al primo piano, prima notò i due letti stretti, come in un ospedale, allineati in parallelo con una distanza molto piccola tra di loro. Solo dopo osservò Tullio legato con cinghie di cuoio strette in diagonale sul petto, fissato bene in un carrello metallico come in un insettario. Si sporse verso di lui e gli disse chi era con qualche parola accuratamente imparata in precedenza:

-Buonasera, signor Tullio! Sono Andreea.

Non rispose, sembrò che nemmeno battesse le palpebre, eppure era così vicina alla sua guancia che avrebbe potuto vedere un paio di capelli neri cresciuti sotto la pelle.

- Sono Andreea, insistette, con voce più alta.

In quel momento si fece sentire Maura, una delle figlie del vecchio, con infradito di plastica ai piedi e con gli incisivi svasati. Sembró piuttosto irritata.

-Ha il morbo di Alzheimer, non capisce. In realtà, non sappiamo esattamente quanti sensi ha perso, non sappiamo nemmeno se ci sente.

- Ah, come Ronald Reagan, disse Andreea l’ esperta. E allora, l’inglese e il tedesco a cosa sarebbero serviti? Non fece in tempo terminare il pensiero che Maura esclamò seccamente:

- Ascolta, Andrea è un nome di ragazzo, come mai ti hanno chiamato così? Noi ti chiameremo Leila, decise, con massima facilità. 

Poi se ne andò a casa sua e Andreea e Ludovica sono rimaste insieme a curare il malatto. Gli hanno aperto l'imbracatura e nel momento successivo, questo cominciò ad urlare. Un grido sovrumano di bestia scatenata, prelungo e senza fine. Sembrava schizzato dalle viscere del vecchio, sembrava essere il  lutto dell’ ogni sinapsi neurali che gli si distrugeva. Era una cosa che Andreea non sentisse mai fino ad allora, così straziante che sentí  fisicamente come i capelli gli si radrizzano come decinaia di spine sulla testa.

Sempre tranquilla, Ludovica lo fece andare nello stretto spazio rimasto disponibile tra i due letti, in modo che Tullio non riuscisse a svincolarsi tra di loro e allo stesso tempo per trovare supporto in qualsiasi momento si fosse voluto sedersi, nel caso in cui le fosse passato, attraverso la testa l’impulso di mettersi giù senza avvertirle.

Solo che lui era occupato a urlare violentemente, ad afferrare le lenzuola sopra il letto, a gonfiarle, battere con i cuscini ed i pugni il materasso con tanta rabbia, che Andreea si allontanò, per non essere colpita e quasi prese una gomitata sul naso.

- Sono solo dei riflessi, la calmò Ludovica. Fu falegname di mestiere. Ora sta prendendo le misure per i mobili e sta preparando il legno.

Allora, probabilmente non le bastava il materiale o non gli riuscivano bene i calcoli per questo era così nervoso, pensò Andreea.

- Con chi te la sei presa? Con Gaetano, quel briccone che non mette mai gli strumenti a posto? Non trovi sempre la pialla?, lo tirava su sua moglie. Leila, parla anche tu con lui, accarezzalo, perché sei così rigida? Prova a domarlo!

-Stai buono, Tullio! Stai bravo! Calmo, le disse. Fu ispirata, perché pensò da qualche tempo di imparare quelle parole, erano adatte a tranquillizzare sia le persone sia gli animali o i bambini e per tutta la notte glielo ripeteva, dandogli leggere pacche sulla spalla. Tuttavia, Tullio urlò in quel modo quasi una settimana. L’ unica volta che Ludovica venne a parlare anche con lei, era perché si annoiava e non per far sì che Andreea arricchisse il suo vocabolario, e quindi ebbe l'idea che a volte avrebbe potuto impiegarla anche in cucina. Avrebbe potuto chiamare alcuni parenti per invitarli ad una cena esotica, rumena, solo che doveva scoprire se ci fosse qualcosa di specifico e appetitoso nelle abitudini domestiche della casa della ragazza.

Provò a raccontarle delle sarmale, ma non seppe spiegarle molto bene cosa erano e come pronunciò la parola “maiale”, Ludovica tradusse liberamente in "colesterolo" e non apprezzò. Allora gli venne l'idea e, per essere sicura di essere capita meglio, s’incrociò le mani sul petto, chiuse gli occhi e disse umilmente:

- Morto. Grano. Coliva.

- Non sano, si impaurì Ludovica

- Si che sano, nazionale ed ecologico!

Con questo probabilmente perdette la sua l'amicizia, perché non è più tornata finché Tullio tacque. Ovvero dopo circa una settimana, perché l'Alzheimer non le ha dato pace fino a quando il vecchio batté l'ultimo chiodo nei mobili che progettò.

In quel pomeriggio Andreea ebbe le sue prime ore libere. Tremava. Voleva sentire il sole di nuovo dopo tanto tempo che stette immobilizzata in quella stanza come d'ospedale. Aveva una teoria da verificare, ma non aveva la pazienza di cercare i corvi. Poteva confonderli. Così andò fuori e si inginocchiò sul ciglio della strada.

Cardò meticolosamente l'erba per cercare le formiche liberatrici, che le mostrino la strada verso casa. Forse non trovò il posto giusto. Graffiò con le unghie nella terra rossiccia finché stordì, ma trovò un solo Aster, scarafaggio che non fu indicato nella nota lasciata dal suo ragazzo.

E forse avrebbe cercato ancora, però Maura la chiamò a casa:

- Vieni, Leila, veloce, che Tullio si è svegliato! Così è questa malattia, il corpo di Tullio non segue più nessuna logica, non rispetta più nessuna regola, di dormire, di cenare o riposare...

Maura gli dava troppe spiegazioni e non era il suo modo di fare. La quasi strapazzò tra i due letti, affrettata, poiché non cadeva suo padre sull’intervallo.

- E guarda che mentre che tu ti sei riposata, noi abbiamo montato una videocamera, per non farti sentirti più sola...

- E come faccio a usarla? chiese Andreea immediatamente, desiderosa di imparare come funziona.

- Non é lavoro tuo, sogghignò Maura con i suoi denti fuori moda. Tu e Tullio sarete le stelle. Stiamo tutti giù nel salotto, festeggiamo i gemelli, compiono cinque anni. Stai vicino a papà, canta per lui, che si è svegliato un po’ annoiato.

Premette il tasto „on” sulla camera e le disse ancora:

-Cantagli, ok? Fallo divertire! Oggi è domenica e Tullio per la festa suonava la tuba in fanfara. 
 Andreea rimase sola con Tullio, per farle compagna. Si strinse vicino al vecchio, cercando un posto nello spazio tra i letti. Dal pianoterra si sentivano i tintinnii delle posate ed esclamazioni in dialetto napoletano. Il vecchio sembrava rigido come un tamburo maggiore e pensò che i parenti da sotto non vedessero l’ora di divertirsi a sue spese. Se Tullio ricordava che era domenica e che era il giorno in cui di solito suonava la tuba in fanfara, avrebbe potuto, di noia, cominciare a urlare e battere su tamburi immaginari nella sua testa.

 Doveva pensare veloce a qualcosa. Era completamente stonata e non aveva mai cantato per piacere. Si ricordò che in precedenza, fuori, non aveva trovato nessuna formica nell'erba per confutare la teoria scritta dal suo ragazzo e avere dunque un motivo per tornare a casa e comunque non aveva voglia che tutta la nazione italiana da giù le mangi la coliva. Sentì attraverso la luce rossa della camera decine di occhi fissi su di lei come in uno spettacolo. 
Si alzò solenne, vicina a Tullio, ispirò militarmente l’aria nel petto e cominciò a cantare con passione: 

-Riiiisveeegliaaatee ruuumeene!... 

Coliva - Dolce a base di grano bollito, noci e zucchero per fare l'elemosina per il riposo dell'anima di un morto

Sarmale - Pietanza a base di carne macinata mescolata con riso ed altri ingredienti avvoltati in verza o foglie di vite

”Risvegliate rumene”, autore Andrei Muresan – il titolo dell’ inno nazionale rumeno ed il primo verso dello stesso