Și cum îți spuneam, stăteam eu așa, cu trolerul roz burdușit de ciolane afumate, telemea la cutie și lanțuri antiderapante pentru Sirionul lui Voicu și așteptam să mă preia vărul Cornel să mă ducă la aeroport. Cum am urcat în mașină, mi-a zis mustăcind: ”Sper că n-ai mâncat nimic!” M-am bosumflat imediat: ”Lapte cu cereale, da?”, sătulă de câte ori mi s-a zis că o să-mi fie rău în avion. Nu îl aveam în fața ochilor decât pe Mr. Bean într-un scheci idiot în care se preface tot timpul că vomită într-o pungă.
Am ajuns cu cele două ore înainte, așa cum scria pe net. La check-in, cu elefantul meu roz la cântar, am rânjit ca tuta la individa aia și i-am zis ca vreau la geam, că n-am mai fost cu avionul înainte. Și chiar mi-a dat locuri așa cum am cerut, atât până la München, unde am făcut escală, cât și de acolo până la Hamburg. Cornel a plecat, bucuros că și-a achitat sarcina cu succes. S-a dus acasă, să mai tragă un pui de somn până la ziuă. M-am așezat la coada unde te pipăie ăia cu raze nu știu de care, să vadă dacă ai asupra ta obiecte interzise. Înaintea mea, o tipă și-a scos din geanta de mână două laptop-uri și spunea blazată că face drumul ăla de două ori pe săptămâni, știe toate procedurile pe dinafară. Eu m-am uitat ce face ea și, când mi-a venit și mie rândul, mi-am scos și eu laptop-ușul de deasupra șosetelor făcute gheme-gheme și i-am zis candid cerberului că eu sunt prima dată cu avionul, așa că să-mi spună dacă trebuie să mă descalț, așa cum am auzit eu la colegele mele binevoitoare. N-a vrut să mă vadă în ciorapi, așa că am trecut dincolo.
Aveam mai mult de-o oră până la îmbarcare și eu eram deja în fața porții (gate). Mi-am zis hai să merg la toaletă, preventiv, să mai elimin unul dintre riscurile asupra căruia mă dăscăliseră fetele la muncă. Mă spălam pe mâini și, de la vreo două chiuvete distanță, am simțit cum mă privea în oglindă o femeie tânără, în uniformă de aeroport. Mi-am frecat mâinile cu sârg mai departe, cu ochii ăia asupra mea. ”Vă cunosc de undeva!”, aud. ”N-aveți de unde...”, zic. ”Am eu așa, o față mai comună”. ”Vă spun că vă cunosc!” ”Mi se întâmplă des să mi se spună că semăn cu o vecină, cu o mătușă”, o țineam pe-a mea, simțindu-mă deodată așa ca o vedetă care s-ar vrea incognito. ”Eu nu uit nicio față.” ”Dar nu sunt o persoană publică, am un serviciu banal, într-un call center!” ”Aha! Păi de acolo!” Aoileo, zic în gândul meu, iar tare: ”La GRS!” ”Exact, am făcut training cu dumneavoastră! Pe vânzări” Haida-de, uite-așa s-a dus pe apa sâmbetei părerea bună despre memoria mea vizuală, de credeam până atunci că e infailibilă. M-am holbat la numele de pe ecusonul ei: Popa Claudia. Nici numele nu îmi spunea nimic, dar titulara era hotărâtă să-mi stârnească amintirile: ”Dumneavoastră mi-ați înmânat demisia.” M-am tuflit de tot, dar m-a salvat tot ea: ”Eu nu puteam să vin regulat la training, lucram și în aeroport part-time...” M-am gândit să mă reabilitez, i-am zis că văd atâta lume în call center, că uneori mi se întâmplă, uite, să nu îmi amintesc câte-o figură. ”Și eu văd lume multă în aeroport, însă pe dumneavoastră n-am cum să vă uit...” M-am despărțit de ea rugându-mă să nu îmi poarte pică și să invoce niște turbulențe pentru călătoria mea.
În avion, zâmbeam cu gura până la urechi la stewardesele Lufthansa, unse cu miere, de parcă știau ele bine că o să avem nevoie de amabilitatea lor. M-am așezat la locul meu, la geam, lăsând pe locul dinspre margine, de la culoar o tipă înfofolită bine într-o geacă, cu gluga până la sprâncene și cu fularul peste nas. Cu rucsacul între picioare, voia să spună că nu vrea decât să doarmă, într-o călătorie oarecare, ca multe altele făcute înainte. Îmi vâjâia capul de toate poveștile pe care le auzisem, despre căderile în golurile de aer, despre decolarea vertiginoasă, despre senzațiile de rău și despre peisajele cartografice de văzut neapărat de la înălțime. M-am apucat să zic în gând Tatăl nostru, de multe ori, în timp ce comandantul aeronavei ne saluta nemțește. Am zis să încetez, să aud ce zice, să nu amestec rugăciunile cu indicațiile și cu urările lui de bine. N-am înțeles nimic, am dat-o iar pe invocări religioase și avionul s-a pornit. Am tras cu ochiul către vecina adormită și am executat câteva cruci adânci, evlavioase.
Pe geam, în stânga, se vedea aripa, de pe care niște trepăduși, mai înainte, topiseră cu jeturi fierbinți gheața. Aripa naibii s-a înclinat deodată și m-am simțit ca într-o tiribombă uriașă, în picaj. Parcă vecina trăgea cu ochiul către mine. Nu mai era așa de sigură pe ea. Ne-am redresat și am prins curaj să mă lipesc de geam, să mă minunez de Pământul pe care-l lăsam în urmă. O stewardesă ne explica într-un limbaj al surdo-muților la ce-i bună centura, masca de oxigen și vesta de salvare. Au sosit pe rând sucurile, brioșa, ceaiul și cafeaua și când m-am uitat din nou spre stânga eram într-un alb lăptos total. Adică asta a fost tot?... Puteam să dorm și eu de-acuma? Dar cum să dorm? În câteva minute, din spate începea să răsară Soarele și m-am îndoit spre spate, spre est, să-l urmăresc cum se ițește peste nori... Iar turbulențele alea de care-mi era frică n-au fost mai mult decât hurducături de parcă aș fi mers cu tramvaiul 16, în drum spre muncă...
München. Alerg prin aeroport spre legătura către Hamburg, o altă poartă (gate), 9, benzi rulante orizontale ca să te ajute să mergi cât mai repede, opriri frecvente la informații să întreb în toate limbile care-mi veneau, jenant, la gură: ”Nine gate, please? Danke! Ciao!”.
Îmbarcarea, printre primii. În urma mea, pe culoarul strâmt din avion, un șirâmboi de oameni. Cu biletul în mâna ridicată, ca să degajez cât mai repede culoarul, am întrebat tare: ”Quattro Effe?” (adică în italiană, 4 F, într-un spelling impecabil). ”Aici”, mi-a zis imediat o tipă blondă, în engleză, lângă ea, la geam. M-am bulucit cu tot cu geantă printre scaune, doar că uitasem să-mi pun geanta sus, în rastel. S-a oferit să mi-o urce ea, că era la margine. ”Es ist zu schwer”(este prea grea), i-am zis în germană, că mă prinsesem că vorbea nemțește. Mi-a ridicat-o, totuși, și a plasat-o unde trebuia. Pe scaunul din mijloc, între noi, era un bagaj, al ei, în care bănuiam că era un animăluț, o pisică aș fi zis, se apleca la el și-l dezmierda ușor. Au dibuit și stewardesele figura și au venit la ea să-și bage animalul sub scaunul din față, ca unii s-ar putea să aibă alergie și geanta ar putea să-i zboare din inerție în timpul zborului. Ca să mă revanșez, m-am apucat s-o ajut să îndese mâța sub scaun, preventiv. Era bine croită geanta, nu intra sub scaun, așa că singura variantă a fost să schimb locul cu stăpâna animalului, să stea ea la geam, cu pet-ul la picioare. I-am cedat locul meu de la geam, îi eram datoare.
Cum am trecut la margine și am ridicat ochii, am văzut pe peretele din stânga față (eram aproape de cabină) scris : Business Class. Ptiu, drace, am nimerit la bogătani! E vina lor, că nu mi-au controlat biletul. Eram în zbor deja, nu cred că le-ar fi convenit să îmi iau geanta în spinare și să purced prin avion să-mi caut locul. Mai bine era să tac, în doar o oră aveam să ajung la destinație. Dinspre cabina piloților ieșeau frecvent stewardese cu ”frühstück-ul” (mic dejunul) în casolete transparente și le ofereau pasagerilor. Am închis ochii, să mă prefac că dorm, că de aia nu-mi trebuie frühstück, am scăpat, nu au ajuns la mine. M-am pomenit că un steward îmi pune în mână o ciocolată Milka. La naiba, am strecurat-o în plasa de pe spătarul din față, să n-o mănânc, că dacă mă prindeau, mă puneau să le-o plătesc, îmi cereau bani pe ea.
De acum, voiam la toaletă. Am întrebat unde trebuie să merg pentru asta și mi-au spus că tocmai la coada avionului. Când m-am uitat înapoi, mi s-a părut un kilometru. Hai să mă duc, era urgent și dacă n-o făceam, puteam să paț rușinea ca Depardieu, să nu mă mai lase să fac înainte de aterizare, când e obligatoriu să stai jos, legat. M-am dus.
M-am închis în cabină cu teama să nu rămân ca Dl. Goe blocată înăuntru. M-am uitat în dreapta, din reflex, după hârtie, dar n-am văzut decât un șomoiog pliat într-un buzunar pe perete. Asta o fi, îmi zic, și smulg de acolo o bucată de hârtie cam groasă, cam cerată. O folosesc, așa o fi la nemți... dar când mă uit mai bine înțeleg, în bruma mea de Deutsche Sprache, că ceea ce abia folosisem eu era hârtie de învelit capacul tronului, în caz de nevoie... Hai să trag apa, deși Voicu parcă zisese că degajarea în avion e pe bază de vacuum. Văd un buton, acolo unde ar fi trebuit să fie, apăs, nimic, mă prind că are o aripioră dedesubt și trag în sens invers, Scheise, văleu, în momentul ăla am zis că se deschide peste mine clapa aia întreagă. Poate le depresurizez la ăștia avionul, s-o las baltă mai bine și să ies!
Am refăcut traseul înapoi, printre nemții aceia bărbieriți la sânge, în cămăși albe, înalți și cu laptop-urile pe genunchi până la locul meu. Și-atunci m-am prins. Deasupra scaunului din fața a lui meu era o simplă perdea albastră, asta delimita cele trei rânduri din față, de tip Business Class, de locul meu, Economy. O draperie făcea diferența între frühstück-ul meu și al lor. Nu mai eram clandestină. Mi-am luat ciocolata din plasă și am mâncat-o toată, să mă energizez. Aveam chef de vorbă cu stăpâna animalului. Îi zic, în germană, că e prima nemțoaică cu care am ocazia să vorbesc, în viața mea. Sunt daneză, îmi zice imediat. Pardon. Eu de unde sunt? Din București. Aha, spanioloaică? Haida-de...
La debarcare, am zărit-o, mândră, ducând în lesă, un maidanez pitic...
