Limbajul inimii

    Aș fi fost anul ăsta de sărbători la sora mea și dacă ar fi stat la Mizil sau în Pantelimon, aci, aproape. Dar locuiește în Granada, la mii de kilometri depărtare, așa că, după niște socoteli făcute la centimă, am încărcat două valize mari (doar știți că mă pricep la încărcat bagaje, sper că vă amintiți de trolerul meu roz de acu' câțiva ani), am convocat-o și pe mama și gata, călătoria a fost repede planificată.

    Nu despre Andaluzia vreau să vă povestesc aici, poate o să fac și asta altădată, ci despre cum m-am înțeles eu printre iberici în limba lor. Deși părea mai mult să fie limba mea. 

    Soră-mea, la telefon, era îngrijorată, cică să încep să vorbesc italiană, că mă vor înțelege toți, să întreb pe unde trebuie să merg ca să ajung la rotativa cu bagaje. Și cică să mă țin după alți pasageri, să ochesc unii mai dezinvolți și să îi urmăresc. De parcă Málaga  aia nu avea și ea anunțuri internaționale, de parcă n-ar fi fost indicatoare peste tot... De parcă nu m-aș fi descurcat eu cu succes în alte aeroporturi mari,  la München sau la Frankfurt (na, n-am reușit să mă abțin, trebuia să mă dau și puțin mare).

    Bun. Prima persoană am abordat-o imediat ce-am coborât din avion, în prima toaletă în care am intrat. Nu pricepeam în ruptul capul cum trebuia să fac să înceapă să curgă apa caldă, am cercetat pe dedesubt, am apropiat mâinile, le-am depărtat, că poate era vreun senzor ascuns pe undeva, nici pomeneală, chiar mă gândeam pe ce să-mi șterg spuma din palme, cînd a intrat o doamnă și-am întrebat-o candid, românește, cum se pornește jetul de apă la chiuvetă. Mi-a aruncat o privire scurtă, a făcut o mișcare și mai scurtă și gata apa în șuvoi călduț mi-a limpezit mâinile de săpunul de care credeam că nu mai scap! A, să nu credeți că mi-a răspuns ceva prin vorbe, poate era și ea româncă, abia debarcată din  același avion sau poate era spanioloaică, obișnuită cu sistemul. Și ce? N-am înțeles manevra? Am rămas cumva nespălată doar pentru că m-am exprimat românește? Nu! 

    Știam doar un cuvânt în spaniolă, ”Encantada” pe care l-am și consumat imediat ce am făcut cunoștință cu Miguel. Iar Rafa, cumnatul meu, Răfiță, că vi-l amintiți dintr-o postare populară, a fost companionul meu de bază în tot sejurul ăsta. Am petrecut cu el ore întregi în care am discutat politică, istorie, geografie, am desenat, am făcut hărți, am făcut schițe, am dat din mâini, ne-am gustat reciproc bucatele tradiționale, am fost la cumpărături, am probat  cu abnegație tapas, chorizo și jamon di cerdo iberico. Deși se pare că fiecare dintre noi își aprecia mai mult porcul național, am avut un minunat schimb intercultural.

    Sora mea nu mai ieșea dintr-o stare permanentă de distracție, de ușurare și de încântare când ne auzea vorbind fiecare pe limba lui, cum ne stropșeam unul la altul: ”Cum, Rafa, nu înțelegi că-mi pare rău că s-a vărsat cafeaua peste jamonul tău? E vina mea!” ”Înțele, înțele”, răspundea el, așa, fără să îl pronunțe pe g-ul din coadă. Și ce? Nu ne înțelegeam?

    M-a sunat Miruna, celebră și ea prin povestea scrisă de frate-miu, acu' câțiva ani, curioasă să afle cum mă descurc în Spania. Și zice: ”Nana, ai reținut și tu niște cuvinte spaniole?” ”Sigur că da, Miruna!” ”Da? Zi-mi și mie cum spui mi-e foame? ”Păi, zic, te bați cu palma peste burtă și spui cât poți de tare și de clar: Rafa, mi-e foame! Și imediat Rafa înțelege și-ți pregătește o tortilla. Dar trebuie să vorbești răspicat și să te bați tare peste burtă, că, dacă zici asta amorțit, îți dă să mănânci a doua zi...”

    Ajunsesem așa la un grad de înțelegere cu Rafa, încât fratele lui îi spunea: ”Zi-i Marinelei că...,” adică era clar deja că Rafa era capabil să îmi transmită orice astfel încât eu să și înțeleg. Și invers.

   Și faza de la masă, de la restaurant, când ospătarul se uita numai la mine și îmi prezenta cu dăruire în limba lui specialitățile casei! Și eu cum i-am zâmbit îngăduitor  și am căzut total de acord cu el spunându-i: ”Fie cum zici tu, colegule!”, de a rămas garçon-ul bouche bee și Rafa și Miguel nu mai puteau de râs! 

    Și alte senore întâlnite în toalete, cărora, după ce le ascultam, scuzându-se grăbite că vor să intre înaintea mea, le declaram nevinovată privindu-le în ochi că yo no hablo español!

    Că hablo sau nu hablo, are puțină importanță. Ce este minunat e că, a treia zi după plecarea mea, vorbind cu sora mea la telefon, mi-a zis că încă nu spălase cana din care băusem în ultima zi cafea. Că încă mai avea pe ea urme de ruj, din rujul meu. Iar astea, pentru mine, sunt vorbe de iubire, pe care nu am nevoie să le aud în nicio declarație expresă. Nici în română, nici în spaniolă.

 N.B. Miruna, când îți este foame, corect se spune ”Tengo hambre!”