Răfiţă, comunicare şi vaca de la ora 5

     

     Răfiţă e numele cu care îl alintăm pe Rafael, cumnatul meu spaniol. El nu înţelege diacriticele noastre, darmite să le şi pronunţe, aşa că el crede că noi îl chemăm Rafita, atunci când ne e foarte drag de el. Şi tare l-am mai îndrăgit în vara asta!

     Până să vină în vacanţă în România, nu spunea în limba noastră decât "Te iubesc!", aşa, pentru că era musai să-i satisfacă soră-mii o fiţă. La fel şi eu ştiam să spun numai "Amor di my vida", că atât m-a învăţat colega mea de la departamentul spaniol, iar asta, evident, era o declaraţie al cărei destinatar nu putea fi decât soţul meu. Însă călătorind noi patru atâtea zile într-o maşină, am avut parte toţi de o experienţă multiculturală.

     Şi să vă povestesc de ce. Singura care, în afara lui Rafa, mai vorbea spaniolă era sora mea, Auri. Aşa că, atunci când obosea să ne traducă, eu o dădeam în italiană, în speranţa că ar fi uşor de priceput în spaniolă parolele pe care le îndrugam. Greu de înţeles era însă soţul meu, care se încăpăţâna să îi vorbească despre "deutsches Autos", care-i ura "Gesundheit" la fiecare strănut alergic şi care, în trafic, se orienta ţinând-o când spre rechts, când, dimpotrivă, cu maximă viteză către links! Că, na, era pentru noi toţi o straşnică ocazie să ne întrecem în ştiinţele comunicării! Când vreunul prindea viteză la vorbit, ceilalţi săreau cu gura: "Che dice? Che dice?"

      A cincea voce din maşină era a GPS-ului, dezmierdat Marcellino de către Rafa , căruia i-a devenit mai mult decât simpatic atunci când a început să ne anunţe: "La-ba do-ba... La-ba do-ba..." Nedumerit, Rafa repeta cu maxim de sonoritate Laba doba, cerând explicaţii. "La a doua, Rafa, la a doua viraţi la... dreapta!" Dar n-a fost chip să-i reuşească pronunţia atâtor vocale una după alta.

     "Animalule!" şi "boule!", le-a învăţat însă rapid şi hai să dăm vina pentru asta pe traficul aglomerat. Zicea şi "apa plata" şi îi ieşea chiar bine, dar ce vorbesc eu despre apă?! Palincă! Să-l auziţi spunând "Palinca, por favor!" Îţi vine să scrii scenariul unui film numai pornind de la cuvintele astea: "Palinca, por favor!"

     Prin munţii Buzăului, către seară, pe marginea unui şanţ trecea o femeie purtându-şi de lanţ vaca înspre casă. De acum înţelegeam ce vrea să spună. Şi-a zis aşa, uimit: "În Spania, la ora asta, se iese cu căţelul la plimbare, după siestă. Să-i vezi pe ai noştri cu potaia, ţinând afectaţi punguţa şi lopăţica pentru răhăţei. În Anglia, la ora 5, toţi englezoii fandosiţi îşi servesc ceaiul, numai la voi, în România, la ora asta se ţine companie vacilor pe drumul către casă! N-am pomenit aşa ceva!" (mă rog, aţi înţeles unde am intervenit în text cu unele cuvinte ale mele...)

      Am râs şi-am plâns în maşină, aşa e, cum a recunoscut Răfiţă, emoţionat, la despărţire. Şi pentru că un lăutar i-a cântat "Ciocârlia"  la ureche, a interpretat şi el pentru noi "Y viva Espana", cu gesturi de toreador şi cu emfază de hidalgo. 

     Nu ştiu ce o să povestească în ţara lui, dar sigur, când o să-şi vadă conaţionalii cu javra seara la plimbare, o să-şi aducă aminte de vaca din Buzău!

Notă: În poză, detaliu de pe tricoul personalizat pe care Rafa l-a primit cadou!

Roma, un pic altfel

     La Roma se pleacă fremătând de bucurie. Fără să ai grija bagajului (prea mare, prea incomod, prea demodat), a vreunui aparat de fotografiat (mai bine să te concentrezi asupra tuturor imaginilor văzute, cu ochiul tău direct) şi, mai ales, fără grija unor eventuale încălţări neconfortabile.

    Nu am avut noroc să stau la geam în avion. Pe locul mult râvnit se prefăcea că doarme un italian cvasi neveritabil, blond spălăcit, indiferent la àcele pe care părea că mă aşezasem eu. Tot încercând să văd ceva pe lângă bila lui decolorată, n-am rezistat şi i-am comunicat în pavilionul auricular precis: "La întoarcere te asigur că o să-mi iau bilet la geam!" 

    Am colindat noaptea pe străzi, am savurat gelato de màlaga, pistacchio şi stracciatella, aşa, cât de-o extravaganţă, am văzut Colosseum-ul din lateral, acoperit de schele, Fontana di Trevi seacă, înfășurată în folii de polietilenă și Piaţa Spaniei pe jumătate în renovare, pustie. Era trecut de 12 noaptea, la ora aia, în faţa treptelor celebre, mai circula doar o maşină de gunoi ce încărca raccolta differenziata. Și uite aşa mi-a picat fisa că obiectivele astea de bifat obligatoriu într-un voiaj la Roma, fără forfota turiştilor şi fără lumini spectaculoase, sunt numai pietre reci, că noi am proiectat în ele vise de măreţie, dorinţe a căror împlinire o momim cu un bănuţ ori mai banalul şezut în fund pe nişte scări care să ne amestece în mulţime, să ne simţim şi noi cosmopoliţi.

    Şi am văzut Panteonul şi am căzut pe spate. Am chirăit cu fetele, am făcut poze, am încercat să desluşim ce scrie pe frontispiciu (Agrippa), până am citit pe zidul unui bar vecin că trebuie să vorbim în linişte şi cu fereală  în aria respectivă, pentru că pe acolo odihnesc pe veci primii doi regi ai Italiei. Şi n-am fi vrut să deranjăm pe cineva...
   Am vrut să ne întoarcem cu metroul, însă era închis demult şi am rătăcit prin subterane ca în filmul lui Scorsese, After Hours.
   Am revăzut oraşul la lumina zilei şi m-am simţit furnică lângă Colosseum, m-am învârtit în admiraţie pe lângă Altare della Patria, fără să ştiu exact ce contemplam, am fost femeie dacă lângă Columna lui Traian şi am tratat cu indiferenţă boutiq-urile de lux înşirate pe Via del Corso.
   În faţa Vaticanului învăluit în noapte m-au încercat gânduri pioase şi m-am simţit recunoscătoare că aveam o piaţă întreagă aproape numai pentru mine. N-am să îi socotesc aici pe cei câţiva carabinieri care priveau sideraţi la cele două colege ale mele care, desculţe, săreau în sus ca să-şi imortalizeze desprinderea de Terra într-o poză.
   Am văzut panorama Romei strălucind în noapte de pe Colle, Grădina de Portocali, Circo Massimo şi vizorul magic din Poarta Templierilor prin care se vedea în zare cupola Vaticanului. Mi-aş fi vârât bucuroasă mâna în Bocca della Verità, dar ce să vezi, când eram gata să îmi demonstrez sinceritatea, obiectivul era deja închis. La Roma doar la lumina zilei se află adevărul.

   N-am să spun tot, dar spre final recunosc cinstit că nici la întoarcere nu am prins loc la geam. Şi recunosc şi că, fără aparatul de fotografiat, mi-a scăpat o mulţime de chestii neobişnuite. Măcar le-am văzut, aşa cum ziceam mai sus, cu ochiul meu direct, cu inima.

Foto sus: detaliu de la intrarea in Abitart Hotel

Foto jos: Bocca della Verità (Gura Adevărului)