Cascadoriile Angelinei

    O ştiu pe Lara Croft de când jucam jocuri pe calculator şi încercam obsesiv să trec cu ea la un nivel superior. Îmi amintesc că era destul de împiedicată, dar, ca să spun cinstit, asta se datora lipsei de coordonare dintre degetele mele pe tastatură şi strategia pe care o urmăream. Că doar nu se căţăra fata şi nici nu făcea tumbe în aer de capul ei!
    Acuma, nu e că întruchipată fiind de Angelina, aventurile Larei ar fi mai coerente. Nu mă mai interesează ea, ci Angelina Jolie, care în filmul ăsta e încă echipată cu sânii ei originali.
    O plac pentru că este fiica lui Jon Voight şi mă intrigă faptul că a fost soţia lui Billy Bob Thornthon. Mi se pare firesc să fie partenera lui Brad Pitt şi o privesc fără să mă satur şi fără să mă hotărăsc dacă buzele ei îndeajuns de pline încât "să faci din ele o oală de sarmale" mi se par demne de copiat sau nu. Asupra figurii ei mi-am făcut deja o părere clară - e prea lătăreaţă, e prea bufnită-n faţă! A, şi am mai şi văzut-o jucând în diferite filme, în altele decât în Lara Croft. E harnică şi talentată şi încă poate să facă roluri mari.
    Dar despre hotărârea ei de a-şi tăia sânii, nu am cuvinte! O dublă mastectomie care ar trebui să îi salveze viaţa! Şi dacă ar fi fost să-şi ciopârţească gura, ar fi făcut același lucru, deşi tocmai aceste buze cărnoase sunt însuși brand-ul ei. Dar Angelina va şti să-şi spună replicile mai departe cu orice fel de buze, aşa cum Lara Croft ar şti să facă salturi mortale chiar dacă sânii ei cei noi i-au mai schimbat centrul de greutate.
    Iar eu promit să urmăresc actriţa și femeia, fără să caut să mai aflu bârfe despre ea.

Curte de poliţai

   Astăzi m-am hotărât să mă tund. Şi, pentru că nu fac din asta un eveniment, m-am dus la un coafor modest din cartier. O tunsoare e o tunsoare, urmează şi ea o procedură, important e meşteşugul celei care o execută, nu chiria pe metru pătrat pe care patronul trebuie să o plătească.

   Spaţiul acesta, amenajat într-o "casă pe pământ", funcţionează atât ca frizerie cât şi ca salon de coafură, aşa scrie pe geamul de afară cu vopsea. În fapt, erau deja înaintea mea la tuns şi bărbierit doi tineri. Cu cât mai diversificată treaba, cu atât mai palpitant! Singura lucrătoare în exerciţiu, o tânără bine făcută, cu plete negre tuci, gradate în două trepte atent selecţionate, a îngheţat o clipă cu briciul în aer deasupra unui obraz abia săpunit şi m-a rugat frumos s-aştept să-mi vină rândul. În holul de la intrare era încă o doamnă şi mă întrebam ce-o fi cu ea, că nu părea că-i programată, deşi era cam ciufulită.

   Abia m-am aşezat pe scaunul reglabil, abia m-a înfăşurat cu şorţul ăla impermeabil până la urechi, că a şi apărut un tip în tocul uşii. Şi am ştiut că-i poliţist de cum a intonat primele vocale. Mă mir şi eu de mine de intuiţia avută! Şi cum a început el să-i toarne coafezei complimente, că, vai, dar tot frumoasă eşti, că, vai, dar cum de nu te-ai măritat, că, vai, dar e păcat să rămâi atât de singură şi aşa frumoasă! Fata cam rămăsese cu bretonul meu prins între degete, în aer aşa că am intervenit, doar o să schimbe poliţaiul vorba:

   "Vă rog să n-o intimidaţi, că s-ar putea să-mi strice freza!" Dar nu mai putea omu' de freza mea!

   "Eh, cum nu mai sunt vremurile de altădată... Nu-i aşa, doamnă?, făcu la ciufulita de la intrare. Când eram eu poliţist (aha!) făceam de pază la blocul ăsta de pe colţ, al diplomaţilor şi veneam la cârciuma asta de peste drum, îmi aruncam vestonul şi cascheta şi jucam tenis de masă... aveau o bere bună... tu erai mică... maică-ta mă ştie! Nu-i aşa, doamnă?", ceru iar confirmare. 

   "Acuma nu mai merge, am împlinit cincizeci de ani de multişor. Dar tu nu îţi iei nişte zile libere, nu  pleci la mare două zile? Măi, dar frumoasă eşti!"

   "Mă duc în Turcia la vară, aştept să-mi iasă nişte acte...", a zis şi ea, că să-i arate că oareşice intenţii are. 

   "Aha, vrei să-ţi deschizi un salon acolo! Să-ţi dau nişte adrese, am nişte cunoştinţe. Aşa cochetă precum eşti... Dar, totuşi, poate vrei să mergi la mare..." Şi aveam emoţii de parcă de acceptul ei avea să depindă cărarea mea pe stânga.

   În nici zece minute noul meu look era deja gata. Uşor cazon, croit rapid din câteva clănţănituri de foarfece.

Cum am aflat că sunt afonă

   Am un coleg la departamentul IT foarte talentat. Şi nu vorbesc aici despre abilităţile lui informatice, deja, pentru mine, oricine ştie mai mult decât Ctrl+C/Ctrl+V, e as în domeniul ăsta, aşa încât el, pentru mine, face adevărate magii de fiecare dată când îi solicit intervenţia.
   E vorba de talentul lui artistic - cântă, susţine numere de stand-up, ce mai, se pare că, dincolo de biţişorii pe care îi gestionează zilnic în computerele noastre, are adevărate veleităţi artistice.
   Astăzi am vorbit cu el pe skype şi i-am zis că sorry pentru vocea gâjâită, dar sunt răcită şi sunt şi de felul meu afonă. Zice - n-ai cum să spui că eşti afonă, oricine poate să cânte măcar karaoke cu succes... Era drăguţ. Dar eu nu pot să cânt şi nici nu pot să trec peste argumentul ăsta fără să explic. Eu chiar n-am voce, sunt afonă.
   Dar tu cum faci să ştii atât de sigur asta?
   Păi stai să vezi, că ştiu de când eram mică. Pe vremea aia, existau celebrele concursuri artistice între şcoli, Cântarea României. Bineînţeles, copil cuminte, cântam şi eu în corul şcolii, vorba lui Gellu Naum în Apolodor, făceam şi eu ce-i mai uşor,/ cântam la cor. Participam conştiincioasă la toate repetiţiile, deşi mă cam mira că doamna profesoară mă tot schimba când la vocea a II-a, când la vocea a III-a...
În ziua spectacolului, pe scena Casei de Cultură, după ce ne-au aliniat frumos, pe mine într-o poziţie fruntaşă, deci bine conform criteriilor mele personale de pe atunci, înainte să ne dea tonul pentru repetiţia generală, minunata doamnă profesoară de muzică s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu maximă blândețe: "Marinela dragă, pe tine te rog frumos să nu cânţi cu adevărat, ci doar să te prefaci!..." Așa că am făcut, cu un la fel de mare avânt patriotic, un redutabil playback.
   Şi totodată am aflat un adevăr despre mine pe care îl recunosc cinstit. Ştiu un singur cântec cap-coadă, "Broscuţa Oac" de Trio Grigoriu, pe care l-am învăţat pe dinafară ascultând o placă de vinilin a tatei până la epuizare.
   Aşa că, dacă mă invitaţi vreodată la karaoke cu gând să vă distraţi, atunci e musai ca mie să îmi asiguraţi înregistrarea asta!