Sunt amintiri de care nu ne putem descotorosi, care stau agățate
de noi și care punctează diverse momente din viață cărora, cel mai adesea, nu
le imprimă nicio semnificație ulterioară.O să vă povestesc despre ceea ce cred că este prima amintire din viața mea, produsă de o întâmplare nefastă petrecută în satul natal al mamei mele, în Bălțații Noi, devenit apoi Valea Râmnicului.
Aveam puțin până în doi ani și îmi amintesc că mamaia mă căra cu ea de mână
pe ulița satului în sus să vedem și noi femeia moartă pe care aveau să o taie
pe burtă niște doctori și să o umple apoi cu paie. Amărâta, al cărui nume mama
încă s-ar putea să îl mai știe, își luase viața singură și, dacă aș face niște
cercetări amănunțite, poate că aș afla acum și motivul. Mai știu că eram așa de
mică, pentru că mama n-a însoțit-o pe mamaia să vadă evenimentul de teamă să nu
lepede, gravidă fiind cu sora mea mai mica cu doi ca mine. Așa că m-a trimis pe
mine, făcând, inconștient, să prindă rădăcini în memoria mea această primă amintire, formată aproape numai din cuvinte, din imaginile din mintea mea a
unei burți spintecate, a unor paie care aveau să fie îndesate într-un pântece
golit, din tulburarea unor oameni buluciți pe turmulucii unui gard și din
parcursul unui drum de țară ce parcă nu se mai sfârșea.
Toate celelalte amintiri ale mele sunt ulterioare acesteia și, slavă
Domnului, sunt destule!
Știu că sunt alții care au amintiri și mai precoce, soțul meu, de exemplu,
își amintește că era în landoul cu care îl plimba mama sa și, probabil când se
plictisea în timpul staționărilor prea lungi, răsucea cu degetele de bebeluș
ceva mai răsărit piulițele care reglau mânerul căruciorului.
Iar dacă aș lansa o provocare să aflăm cui îi revin în minte imagini și
întâmplări atât de timpurii, cu siguranță ar fi destui care să recunoască a
avea în cotloanele memoriei astfel de amintiri fragmentate, care dau startul
conștiinței de a fi a fiecăruia din noi.
Nu e că până atunci nu am fi fost oricum înzestrați cu conștiință, că nu am
fi fost vii, sunt studii care spun că suntem conștienți de noi încă mult
înainte să fim recunoscuți ca atare.
Ne creăm amintiri în fel și chip, ne întâlnim și povestim doar-doar am putea descoperi și am putea pune cap la
cap crâmpeie dintr-un trecut comun. Ne bucurăm când firele se leagă. Cel mai
frumos e când trăim din plin, clădind viitoare amintiri durabile. O amintire
poate să doară, să nedumerească, să înfurie, să întristeze, să încânte, să ne
facă mari. Sunt crescută din amintiri și le plâng pe cele transformate de-a
lungul timpului.
Oricare dintre ele poate fi reținută într-un fel sau altul așa încât să
poată fi apoi redată.
Dar despre ultima amintire pe care ar putea să o aibă cineva, cine ce va putea să povestească?
Așa că mă bazez pe voi că o să știți să aveți grijă de propriile voastre amintiri.
În fotografie Darius Diaconeasa
