Lungul nasului

     Atâtea retuşuri şi atîtea operaţii! Ba nişte silicoane pe post de atribute feminine, ba nişte botox care să descreţească fruntea, ba un nas cârn în loc de unul borcănat, ba chiar pomeţi ciopliţi cu dalta sau ochi mai gogonaţi în loc de unii migdalaţi!

     Am încetat demult să mă întreb dacă viaţa mea ar fi putut fi alta dacă aş fi avut un nas mai delicat. Am încercat să fac substituiri virtuale, să "cer" un nas mai fin şi să-mi "ofer" dinţii la schimb.  Mi-am dat fără ezitare părul, când încă nu era argintat și am solicitat un nas fără cusur. Mi-am dat un metru şi ceva de piele și am vrut numai un nas în vânt. Mi-aș fi dat degetele lungi, cu tot cu unghii, doar ca să am un nas mai scurt. Am vrut să-mi dau și mintea, dar, fiindcă am cam stat în dubiu, mi-am zis că tocmai mintea e cea care refuză schimbul și n-am mai insistat. 
     Până la urmă, nici nu înțeleg ce mi-a venit așa pe nasul meu! Că eu nu mă privesc pe mine când vorbesc cu alții. Iar ochii mei se uită înainte, privirea mea este directă, nu m-am împiedicat nicând de nas dacă a fost vorba să ţin drumul drept. Când sunt înconjurată de alţi oameni, îi văd pe ei, nu mă gândesc la nasul meu, mă prind în conversații, mă las furată de idei, de glume, de povești. Ce-mi pasă atunci de locul pe care îl ocupă nasul pe figura mea? Focalizez direct la ţintă fără ca nasul să fie un obstacol.

     Dacă vezi numai nasul meu și nu mă vezi pe mine, învață să te uiți în sinea ta mai des ca în oglindă. Acolo, dacă priveşti atent, ai putea să găseşti ceva care să te înveţe fericirea. Te sfătuiesc să-ţi faci un selfie pe interior atunci când crezi că ești cel mai în formă.
     Şi dacă rezultatul nu te mulţumeşte, să ştii că nu e vina mea.

Iubesc în limba mea

     Sunt de vreo şapte ani în capitală şi n-am accent ”dă București”. Ba chiar, vreun sfert de oră după ce vorbesc la telefon cu mama, colegii îmi zâmbesc îngăduitor şi-mi zic: "Mari, încă vorbeşti moldoveneşte!" Le-am spus de multe ori că de la mine, de la Râmnicu Sărat, şi până la Milcovul despărţitor de cea Moldovă sunt peste treizeci de kilometri, însă în accepţiunea generală distanţa asta n-are nicio relevanţă, iar diferenţa de accente de obicei e şi mai insignifiantă. Aşa cum ştiţi deja, pentru cei trăiţi în capitală, dacă nu eşti născut în Bucureşti, eşti de la "ţară". Eu m-am obişnuit cu asta și mă distrează ciuda mamei când vine pe aici cu treburi şi cei cu care intră în contact aproape că se miră că şi ea are centrală de apartament şi că există în vecinătate un Kaufland pe care aproape că îl vede de la geamul ei.

     Pot să vorbesc cu uşurinţă ca la Bucureşti, dar n-aş fi eu dacă aş vorbi la fel la mine acasă. Nu pot să mă înstrăinez de graiul meu, nici chiar atunci când folosesc cuvinte într-o altă limbă.

     Lucrez cu tineri din multe colţuri ale ţării şi nu ratez să îi întreb în ziua în care facem cunoştinţă ce vânturi i-au purtat în capitală şi care de pe unde vine. Cumva, încerc să găsesc un loc comun cu fiecare -  o vacanţă, o rudă, o nostalgie. Puțini sunt de prin partea locului, cei mai mulți suntem proveniți din alte zări și dinamismul acesta e primul element care ne leagă.

     La Piatra Neamţ, cu două luni în urmă, m-am nimerit de data asta eu, o bucureşteancă "pârâtă", în mijlocul unor moldoveni sadea. A fost rândul lor să mă întrebe de unde sunt şi mi-am înghiţit răspunsul, era să zic "din Bucureşti!" Dar nu, de ce să mint? M-a încântat să le împărtăşesc că sunt din Râmnic. Eram, așa, un pic de-a lor. Și eram eu, adevărată. Colegii de acolo nu au vorbit moldoveneşte decât rar, însă, când au făcut-o, părea că vor să mă adopte, că îmi acordă girul lor complet şi eu, la rândul meu, de câte ori aveam nevoie să fiu convingătoare, țineam tirade cu limba înmuiată în dulce grai moldovenesc!

     La finele colaborării noastre, pe chestionarele de feedback, mi-au desenat floricele, mi-au făcut declaraţii, mi-au trimis pupici! Şi cică o să le fie dor, să mă întorc curând la ei!

     Am revenit la București, aici, unde te ia iute valul, unde te absoarbe munca și unde te acoperă
anonimatul. Unde, dacă îți renegi rădăcinile, ajungi un tăvălug de cioate pe care torentele îl zdruncină din mal în mal.
     Refuz să fiu o răgălie zgâlțâită de colo colo, iar dacă aș putea alege, aș vrea să fiu o Piatră, numai că eu sunt vie și sunt trecătoare.
     Aș vrea să fiu de piatră, numai că mie îmi place să iubesc și să trăiesc în limba mea.