De acum mi-e clar că cine are prin vecini o păpuşă tristă, care ocupă nejustificat un colţ din casă, o să pândească un moment propice ca s-o agaţe în copacul din rondul dedicat. S-o fi făcut chiar o strigare, un îndemn civic de a participa la descotorosirea de mini manechinele astea, în scopul debarasării de amintiri stânjenitoare cât şi pentru propovăduirea unor tendinţe noi.
În primul rând au lepădat de pe păpuşi şi ultimele rămăşiţe de veşminte, de parcă mult mai bine le-ar sta goale decât demodate sau ponosite. În goliciunea lor, ele probabil că exprimă oareşce, foarte posibil abandonul, dar cum să te transpui atât de mult în mintea seacă a făptuitorilor? Cu siguranţă le-au batjocorit, căci le lipsesc şi membre, una are sânii turtiţi, alta e mâzgălită şi s-or fi canonit zvârlindu-le în sus de atâtea ori până s-au agăţat definitiv în cioturi, că doar nu or fi rezemat vreo scară de tulpină ca să ajungă să împodobească crengile aşa.
Nu ştiu pe cine poate să distreze asta, nu face nimeni niciun efort să le dea jos, nici gunoierii nu scutură copacul. Efectul vizual e cel puţin surprinzător, am auzit şi alte persoane în tramvai dorindu-şi să coboare la staţia asta ca să le facă poze, s-au prins că se înmulţesc treptat, probabil noaptea, în anonimat.
Păpuşile nu au identitate. Au fost cândva Lidia, Cristina, Nadia, însă a dispărut cu totul generaţia asta. Acum sunt toate Barbie - ba mireasă, ba în vacanţă, până şi la birou, manager, există o păpuşă Barbie. Şi dacă nu există, ce contează, e chestie de marketing până o să cucerească şi asta piaţa. Acelaşi trup perfect în situaţii diferite. Toate la fel, toate iubitele lui Ken.
Păpuşile nu se dezvoltă în copaci, aşa că nu pot trece drept fructele acestuia din intersecţie. Copacul în sine nici nu mai contează, a devenit numai suport al unor jucării dezafectate. Păpuşile nu cresc în niciun fel, rămân mereu aceleaşi, se adaptează la toate vârstele fetiţelor. Rămân prietene pe viaţă sau până când fetiţa găseşte că partenera ei de joacă a devenit deodată demodată. Nu mai dă bine să iasă cu ea în lume, e depăşită ca structură, are expresia blocată, pantofi copilăreşti. Fetiţa se îndrăgosteşte şi, ca să n-aibă concurenţă, ascunde de ochii iubitului imberb păpuşa trădătoare a inocenţei ei recente. Singuri acasă, încep să împartă confidenţe, iar de aici până la surghiunirea în copac a tuturor păpuşilor părtaşe la acest amor e doar un salt în aer, cu detentă.
Păpuşile nu suferă, n-au sentimente proprii, sunt doar depozite de amintiri, butaforie reciclabilă, într-un proces modern de înnoire a patrimoniului personal. Trecând de dragostea precoce, fetiţele vor căuta noi surse de distracţie, care să lase tot mai puţine mărturii asupra nestatorniciei lor...
