Ce-și face omul cu mâna lui

    Cu ani în urmă, soră-mea se arăta nehotărâtă asupra unei nuanțe noi cu care să-și vopsească părul, pentru că era de vreo șase luni roșcată și asta i se părea deja plictisitor. M-a întrebat pe mine. Păi, i-am răspuns, eu sunt brunetă natural de-o viață, de când mă știu, așa că nu sunt cea mai potrivită să te sfătuiesc. 

     Cu toate astea, m-a împins cochetăria și păcatul să încerc experiența, am hotărât să mă vopsesc un negru mai intens, eram invitați la o nuntă și mă gândisem că ar fi cazul să îmbunătățesc ceva la look-ul meu. În timpul petrecerii cu pricina, m-am tot pipăit pe gât, pe la urechi, mi se părea că mă trăgea curentul dinspre ușă, era, se vede treaba, ceva în neregulă cu ganglionii mei.

     Nu povestesc că m-am căznit degeaba, căci nu cred că s-a prins vreunul dintre nuntași că negrul tuci din capul meu era de la vopseaua Kallos, pe care, cu migală, mi-o întinsese sora mea pe cap, cu îndemnuri hotărâte, hai, fată, rabdă și tu ca baba la frumusețe, arde puțin, știu-știu, eu ce să mă mai vait că mă vopsesc în fiecare lună...

     Nu m-a mai ars, iar nunta și-a văzut și ea de rostul ei.

     La două zile după, aveam pe cap o crustă groasă de puteai s-o ciocănești și ea ar fi putut să sune, o coajă cu care o prietenă a mea la care am alergat să mă calmeze, mi-a zis că se pricopsește de fiecare dată când își vopsește părul. Fără să aibă relevanță, mai precizez că gustul acesteia era să fie blondă, proba efecte diferite pe aceeași temă aurie.

     A treia zi când mi-am săltat bretonul să îmi verific scalpul în oglindă, am avut un șoc - din frunte îmi crescuseră coarne ca la bourași. Am alergat cu soțul meu la doctor, la dermato-venerice, era vreo 12:00 ceasul, omul își terminase treaba, nu mai era prezent. Îngrozite, asistentele ne-au gonit acasă, cu indicația expresă către soțul meu de a mă tunde zero. Mă ținea, bietul de el, cu capul între picioare și mă rădea cu aparatul lui de tuns, cu grătarelul cel mai mic, fără să se îndure însă să mă lase complet cheală. Mărturisea apoi că mă tundea și se ruga, Dă, Doamne, să nu rămână cu capul bulbucat așa!...

     Fuga urgent înapoi la spital, cu fața care se umplea de umflături văzând cu ochii, nu cu ai mei, eu una nici nu mai reușeam să mai clipesc, la doctorul care, chemat la spital de pe la treburile lui, bombănea indignat că dacă mai întârziam o oră puteam să mor, să mă asfixiez. 

     Și a urmat o săptămână de perfuzii și de cortizon și un sentiment profund de jenă că ocupam un pat printre bolnave, unele cu boli de piele grave, altele cu maladii mai rușinoase, însă primejdioase, în comparație cu care, alergia mea părea un moft, un fel de ”Așa-i trebuie, dacă nu a avut ce face!” 

     M-am externat cu capul ras acoperit de-o băsmăluță și cu recomandarea fermă să nu mă mai vopsesc în viața mea. 

     Mult timp mi-a fost egal cu zero, însă apoi mi-aș fi dorit atât de mult s-o fac, încât mă visam noaptea cu capul împodobit de o coamă morcovie, ba uneori magenta sau turcoaz, visam cele mai năstrușnice culori, orice, numai să depășesc amenințarea plăcerii interzise. 

     M-au năpădit firele argintii și am început să le prezint ca pe victorii ale vieții mele, nu semn de slăbiciune sau de neputință, nu semn de  interdicții sau semn al anilor trecuți, ci de prea-plin al vieții care se recunoaște a fi fost trăită. Și nu oricum, ci într-un iureș permanent, acolo, în mijlocul vâltorii, fără să mă dezic sau să mă camuflez.

     Dacă sub firele de păr pe care le purtați acum pe cap v-a mai rămas ceva ce povestește încă despre voi, eu sunt total de acord s-aveți și-un curcubeu podoabă capilară, mai mult decât atât, vă îndemn să experimentați orice vă face fericiți, atâta vreme cât nu vă pocește spiritul și nu vă zgârcește sufletul. 

Haiii, Gioooniii!

     

1. Gioni e numele tuturor câinilor comunitari din copilăria mea. ”Haai, Giioooniii!”, îmi răsună și acum în urechi, precum soneria unui telefon ieftin, o voce subțirică strigând un exemplar canin, masculul alfa al vreunei haite vagabonde. Trăind pe malul unei gârle, teama de a ne întâlni cu șarlele întărâtate era o constantă a aventurilor noastre copilărești. E clar că nu știam pe atunci să îi numim ”comunitari” și nu aveam habar ce-i ăla ”mascul alfa”. Ne tremurau nădragii pe noi, în explorările de-a lungul râului, de spaima de a nu da nas în nas cu boturile zbârcite și flămânde ale haitelor rătăcitoare. 

     Umbla vorba că Gioni era negru în cerul gurii, dar zău dacă avea vreunul din noi curiozitatea să probeze asta! Aveam mai multe superstiții, era de rău augur  când ne împiedicam de vreo tivgă uscată demult de soare sau, brr, când descopeream vreun hoit care puțea de la distanță. Numai scandând ținându-ne de ciuf ”părul meu să crească și al tău să putrezească”, puteam spera ca soarta fatală a patrupedului să ne ocolească.

     Nu-mi amintesc nicio apucătură violentă a câinilor asupra noastră, așa cum însă îmi aduc aminte de sila de a descoperi câte un exbiționist pervers printre tufișuri sau cum retrăiesc jalea familiei unui puști înecat în râul dealtminteri potolit. Să îți pierzi vremea hălăduind pe prundul gârlei implică să înțelegi ce e aceea libertate și care sunt riscurile ei. 

     Am fost la Giurgiu azi, la Dunăre, ditamai fluviul, nu acolo, o biată gârlă, ca Râmnicul meu Sărat. Nu am văzut pe nimeni care să facă pipi în Dunăre și nici să își arate fundul la bulgari, așa cum m-așteptam. Am pus de-un picnic pe faleză și ne-au înconjurat atâția câini, de ziceai, vorba aia, că sunt rămași de când cu turcii când i-au cerut la Istanbul, să-i scape de pisici! Nici vorbă să se lase alungați ușor! Știți cum se comandă ”Marș!” unui câine ca să îl faci să plece? Cu tonul cu care ai lătra ”Ham-ham!”, că trebuie să comunici cu patrupedul pe limba lui.

     Nu îmi mai e frică de câini, oricât s-ar spune că sunt de negri în cerul gurii. Știu oameni, însă, atât de răi, încât atunci când iau avânt în lătrătura lor, îmi vine să le cer să ia o pauză să le verific bolta palatină. Ham!