Refuz să fiu o victimă colaterală

  Vă avertizez de la început că urmează o scenă cu un puternic impact emoțional. E despre automatismul cu care se transmit diverse date personale și despre ce efect pot să aibă în comunicare întrebările la care crezi că vrei să afli neapărat răspunsul.

     Se întâmpla într-un training trecut, să tot fie vreo două luni de atunci. După ce a ratat prima zi de curs, s-a alăturat ulterior grupului încă un băiat. Pentru că nu a luat startul o dată cu ceilalți, la un moment dat am întrerupt șirul prezentării pe care o făceam pentru a mă adresa lui în mod special. Mi-am zis că trebuie să îl integrăm, să-l fac să se prezinte, să ne cunoaștem un picuț mai bine. Mi se păruse doar că e cam tânăr, nu îl vedeam nici foarte clar, imaginea panoramică a sistemului de conferință mi-l arăta destul de îndepărtat.

- ”Ai mai lucrat ceva similar înainte? Mai bine zis, ai mai avut vreun job? La cât de tânăr pari, n-aș zice. Deci, câți ani spuneai că ai?”, l-am întrebat eu, cordială.

- ”Am mai muncit”, mi-a zis, evitând să-mi spună din prima ce vârstă are, de parcă s-ar fi rușinat. ”Am mai muncit, dar fără contract legal, la negru”.

- ”Zi-mi că ai optsprezece ani”, l-am reorientat către subiectul ce părea sensibil, încă cu ton de mare simpatie.

- ”Am nouăsprezece!”, a licitat bucuros că avea mai mult decât limita suspectată de mine.

- ”Împliniți? Nu că nu ne-ar plăcea să-i împlinești aici, în colectivul nostru, ca într-o familie...”, am continuat, deși nu avea nicio relevanță, doar poate să observ cum reacționa la presiunea unui tir de întrebări directe.

- ”Da, da, împliniți deja în august!”

- ”Vorbești italiana cu un accent grozav! Cât timp ai trăit în Peninsulă?”

- ”Vreo șase ani.”

- ”Oho! Când te-ai întors?” (de parcă îmi trebuiau date precise să calculez statistici, de parcă intenționam să aflu cât timp se descurcă niște părinți să își întrețină odrasla după studii până să o împingă de la spate să se angajeze în câmpul muncii).

- ”Acum vreo treizeci de zile”, mi-a zis cu o voce copleșită de parcă ar fi spus “acum vreo trei sute de ani”, n-am înțeles de ce...

- ”Așa recent?” (shit, la vârsta aia abia termini liceul, de ce să studiezi acolo și apoi să te întorci acasă, să cauți să muncești aici? E tot mai des întâlnit cazul acesta, ia să aflăm ce intenții de viitor are, ce motivație). ”Și cum te-ai hotărât să te întorci în România? Ce te-a determinat?”

- ”A avut loc un accident.”

- ”Cu... victime?”, (ce naiba, parcă mă mânca limba, parcă mă provoca ceva să aud până la capăt ceea ce nu putea să sune altfel decât trist).

- ”Da, părinții mei.”

- ”Au... supraviețuit?” (Ooo, Dumnezeule, de ce nu știu să mă opresc? Chiar trebuie să mi se și confirme?)

- ”Nu. Și mai am doi frați mai mici pe care trebuie să-i cresc.”

    Trosc-pleosc, jap-jap! Limba mi s-a înnodat, mai fă de aici încolo training dacă mai poți să mai vorbești. Ce să mai integrezi acum? Despre care familie să îi mai povestești? Îmi veneau vorbele gâl-gâl, ce să mai zic decât, prostește, ceva de genul hai să ne apucăm de treabă, tre’ să te ții tare și să fii sănătos, să mergem înainte...

    Nu ai cum să fii vreodată pregătit să reacționezi corect în astfel de situații. Mă autoironizez spunându-mi că și el ar fi trebuit să fi fost instruit înainte ca, la o eventuală întrebare a mea în sensul celor de mai sus, să îmi răspundă că s-a întors în țară din cauza unor probleme personale, pe care, dacă doresc, le-am putea discuta eventual mai târziu, între patru ochi. Ca să mă protejeze. Să nu devin o victimă colaterală.

    Și credeți că am hotărât cumva să ne luăm cu toții o mică pauză? Nici vorbă! Am reglat sistemul de conferință să ne vedem și să ne auzim la parametri optimi, am tras aer în piept și ne-am apucat de treabă. Căci ce puteam să fac eu cel mai bine pentru el? Un training ca la carte, să îl ajut să pescuiască singur, eu să îi dau undița cea mai performantă, iar el să învețe să jongleze cu toate sculele pe care i le-am pus la dispoziție. 

    Din când în când întreb de el și-mi pare bine să vă spun că noul meu coleg a devenit repede independent și nu demult a încasat deja primul salariu. Iar eu continuu să pun întrebări, să nu mă sperii de răspunsuri, ci să mă bucur de fiecare dată când pot să pun în băț momeala potrivită să atragă o soartă un picuț mai bună pentru cineva.

Limbajul inimii

    Aș fi fost anul ăsta de sărbători la sora mea și dacă ar fi stat la Mizil sau în Pantelimon, aci, aproape. Dar locuiește în Granada, la mii de kilometri depărtare, așa că, după niște socoteli făcute la centimă, am încărcat două valize mari (doar știți că mă pricep la încărcat bagaje, sper că vă amintiți de trolerul meu roz de acu' câțiva ani), am convocat-o și pe mama și gata, călătoria a fost repede planificată.

    Nu despre Andaluzia vreau să vă povestesc aici, poate o să fac și asta altădată, ci despre cum m-am înțeles eu printre iberici în limba lor. Deși părea mai mult să fie limba mea. 

    Soră-mea, la telefon, era îngrijorată, cică să încep să vorbesc italiană, că mă vor înțelege toți, să întreb pe unde trebuie să merg ca să ajung la rotativa cu bagaje. Și cică să mă țin după alți pasageri, să ochesc unii mai dezinvolți și să îi urmăresc. De parcă Málaga  aia nu avea și ea anunțuri internaționale, de parcă n-ar fi fost indicatoare peste tot... De parcă nu m-aș fi descurcat eu cu succes în alte aeroporturi mari,  la München sau la Frankfurt (na, n-am reușit să mă abțin, trebuia să mă dau și puțin mare).

    Bun. Prima persoană am abordat-o imediat ce-am coborât din avion, în prima toaletă în care am intrat. Nu pricepeam în ruptul capul cum trebuia să fac să înceapă să curgă apa caldă, am cercetat pe dedesubt, am apropiat mâinile, le-am depărtat, că poate era vreun senzor ascuns pe undeva, nici pomeneală, chiar mă gândeam pe ce să-mi șterg spuma din palme, cînd a intrat o doamnă și-am întrebat-o candid, românește, cum se pornește jetul de apă la chiuvetă. Mi-a aruncat o privire scurtă, a făcut o mișcare și mai scurtă și gata apa în șuvoi călduț mi-a limpezit mâinile de săpunul de care credeam că nu mai scap! A, să nu credeți că mi-a răspuns ceva prin vorbe, poate era și ea româncă, abia debarcată din  același avion sau poate era spanioloaică, obișnuită cu sistemul. Și ce? N-am înțeles manevra? Am rămas cumva nespălată doar pentru că m-am exprimat românește? Nu! 

    Știam doar un cuvânt în spaniolă, ”Encantada” pe care l-am și consumat imediat ce am făcut cunoștință cu Miguel. Iar Rafa, cumnatul meu, Răfiță, că vi-l amintiți dintr-o postare populară, a fost companionul meu de bază în tot sejurul ăsta. Am petrecut cu el ore întregi în care am discutat politică, istorie, geografie, am desenat, am făcut hărți, am făcut schițe, am dat din mâini, ne-am gustat reciproc bucatele tradiționale, am fost la cumpărături, am probat  cu abnegație tapas, chorizo și jamon di cerdo iberico. Deși se pare că fiecare dintre noi își aprecia mai mult porcul național, am avut un minunat schimb intercultural.

    Sora mea nu mai ieșea dintr-o stare permanentă de distracție, de ușurare și de încântare când ne auzea vorbind fiecare pe limba lui, cum ne stropșeam unul la altul: ”Cum, Rafa, nu înțelegi că-mi pare rău că s-a vărsat cafeaua peste jamonul tău? E vina mea!” ”Înțele, înțele”, răspundea el, așa, fără să îl pronunțe pe g-ul din coadă. Și ce? Nu ne înțelegeam?

    M-a sunat Miruna, celebră și ea prin povestea scrisă de frate-miu, acu' câțiva ani, curioasă să afle cum mă descurc în Spania. Și zice: ”Nana, ai reținut și tu niște cuvinte spaniole?” ”Sigur că da, Miruna!” ”Da? Zi-mi și mie cum spui mi-e foame? ”Păi, zic, te bați cu palma peste burtă și spui cât poți de tare și de clar: Rafa, mi-e foame! Și imediat Rafa înțelege și-ți pregătește o tortilla. Dar trebuie să vorbești răspicat și să te bați tare peste burtă, că, dacă zici asta amorțit, îți dă să mănânci a doua zi...”

    Ajunsesem așa la un grad de înțelegere cu Rafa, încât fratele lui îi spunea: ”Zi-i Marinelei că...,” adică era clar deja că Rafa era capabil să îmi transmită orice astfel încât eu să și înțeleg. Și invers.

   Și faza de la masă, de la restaurant, când ospătarul se uita numai la mine și îmi prezenta cu dăruire în limba lui specialitățile casei! Și eu cum i-am zâmbit îngăduitor  și am căzut total de acord cu el spunându-i: ”Fie cum zici tu, colegule!”, de a rămas garçon-ul bouche bee și Rafa și Miguel nu mai puteau de râs! 

    Și alte senore întâlnite în toalete, cărora, după ce le ascultam, scuzându-se grăbite că vor să intre înaintea mea, le declaram nevinovată privindu-le în ochi că yo no hablo español!

    Că hablo sau nu hablo, are puțină importanță. Ce este minunat e că, a treia zi după plecarea mea, vorbind cu sora mea la telefon, mi-a zis că încă nu spălase cana din care băusem în ultima zi cafea. Că încă mai avea pe ea urme de ruj, din rujul meu. Iar astea, pentru mine, sunt vorbe de iubire, pe care nu am nevoie să le aud în nicio declarație expresă. Nici în română, nici în spaniolă.

 N.B. Miruna, când îți este foame, corect se spune ”Tengo hambre!”