Pozitiv

    O să vă povestesc cum mă afectează în mod direct tovărășia, chiar sporadică, a unei persoane pozitive.

     Eu zic:”Mi-ar trebui un pix cu verde, să fac niște adnotări”, ea zice că și ea a gătit aseară varză dar azi mănâncă un sandviș cu salată. Verde. E singura referire la ce am zis eu înainte. Ea râde, eu nu prea.

   Eu zic:”E liber cuptorul, acuma poți să-ți încălzești mâncarea”, ea cică aseară și-a spălat părul în două ape și l-a întins cu placa. Ce legătură are?! Eu nu mă dumiresc, ea râde. O fi știind ea niște chestii.

     Eu zic: ”Azi am luat pauză un pic cam târziu”, ea zice că și ea a trebuit mai întâi să termine un raport și abia apoi a întrerupt munca. Și râde în timp ce tu te întrebi dacă nu cumva chiar ți-ai pierdut de tot umorul, de n-ai prins faza, de n-ai râs.

     Iar în principiu evit să vorbesc direct cu ea, încerc să n-o privesc în ochi pentru că indiferent ce-aș spune, are și ea ceva de comentat și mai ales de râs! Un râs rapid, ca o cascadă zgomotoasă după fiecare enunț transmis. Și nu râde când vorbesc eu, ci o apucă după tot ceea ce spune ea, de parcă ar avea un tic verbal, după orice, dacă se plânge că a inundat-o vecina de deasupra, dacă observă că vremea e, în sfârșit, normală, dacă te întreabă cât porți la pantofi. Dacă s-ar decreta ca în loc de punct sau orice pauză-n în vorbire să se râdă, ea ar fi Master în Public Laughing and Interpretation. De parcă ar exista așa ceva...

     Măcar dacă ar fi distractivă cu hohotele astea. Dar nu, te zgârâie pe creier, te temi că e o boală, că e contagioasă și-ți pui problema dacă există vreo metodă s-o împiedici să își mai exercite teribilul nărav.

     Deunăzi își butona smartphone-ul și mărturisea: ”Mi-am cumpărat ceva aseară, dar nu-mi place, nu pot să vă spun de ce, dacă vă zic mă umflă râsul! V-aș spune, sincer, dar nu pot.”

     Dar spune-ne odată, că și dacă n-o faci, tot aia e! Că râzi oricum tot timpul, iar noi am devenit niște acriți, care strâmbăm din nas oripilați de câte ori te auzim râzând sau poate te vei ține de cuvânt și n-o să se întâmple asta, abia ni te-ai alăturat, dar nouă ne e teamă, hohotul va izbucni curând, noi știm!
    Comunicarea dintre noi ajunge să fie un pufnit, gen ”Iar o să râdă asta!” O vreme am zâmbit și noi din simpatie, acum am râde ca și cum am plescăi în cor din limbă ca să atragem atenția vreunui comesean că n-are maniere când mănâncă.

     Chiar nu cred să mai întâlnesc o persoană precum ea și în fond ar trebui să o apreciez. Așa cum singură a zis, ea ”râde și când plânge”.

    Și nu-i așa? Ia să încercăm și noi să fim puțin mai pozitivi! De ce să plângem când putem să râdem? Păi nu? Ha ha!

sursa foto http://www.rtl.fr/culture/lifestyle/comment-cultiver-le-rire-au-quotidien-7780809084