Refuz să fiu o victimă colaterală

  Vă avertizez de la început că urmează o scenă cu un puternic impact emoțional. E despre automatismul cu care se transmit diverse date personale și despre ce efect pot să aibă în comunicare întrebările la care crezi că vrei să afli neapărat răspunsul.

     Se întâmpla într-un training trecut, să tot fie vreo două luni de atunci. După ce a ratat prima zi de curs, s-a alăturat ulterior grupului încă un băiat. Pentru că nu a luat startul o dată cu ceilalți, la un moment dat am întrerupt șirul prezentării pe care o făceam pentru a mă adresa lui în mod special. Mi-am zis că trebuie să îl integrăm, să-l fac să se prezinte, să ne cunoaștem un picuț mai bine. Mi se păruse doar că e cam tânăr, nu îl vedeam nici foarte clar, imaginea panoramică a sistemului de conferință mi-l arăta destul de îndepărtat.

- ”Ai mai lucrat ceva similar înainte? Mai bine zis, ai mai avut vreun job? La cât de tânăr pari, n-aș zice. Deci, câți ani spuneai că ai?”, l-am întrebat eu, cordială.

- ”Am mai muncit”, mi-a zis, evitând să-mi spună din prima ce vârstă are, de parcă s-ar fi rușinat. ”Am mai muncit, dar fără contract legal, la negru”.

- ”Zi-mi că ai optsprezece ani”, l-am reorientat către subiectul ce părea sensibil, încă cu ton de mare simpatie.

- ”Am nouăsprezece!”, a licitat bucuros că avea mai mult decât limita suspectată de mine.

- ”Împliniți? Nu că nu ne-ar plăcea să-i împlinești aici, în colectivul nostru, ca într-o familie...”, am continuat, deși nu avea nicio relevanță, doar poate să observ cum reacționa la presiunea unui tir de întrebări directe.

- ”Da, da, împliniți deja în august!”

- ”Vorbești italiana cu un accent grozav! Cât timp ai trăit în Peninsulă?”

- ”Vreo șase ani.”

- ”Oho! Când te-ai întors?” (de parcă îmi trebuiau date precise să calculez statistici, de parcă intenționam să aflu cât timp se descurcă niște părinți să își întrețină odrasla după studii până să o împingă de la spate să se angajeze în câmpul muncii).

- ”Acum vreo treizeci de zile”, mi-a zis cu o voce copleșită de parcă ar fi spus “acum vreo trei sute de ani”, n-am înțeles de ce...

- ”Așa recent?” (shit, la vârsta aia abia termini liceul, de ce să studiezi acolo și apoi să te întorci acasă, să cauți să muncești aici? E tot mai des întâlnit cazul acesta, ia să aflăm ce intenții de viitor are, ce motivație). ”Și cum te-ai hotărât să te întorci în România? Ce te-a determinat?”

- ”A avut loc un accident.”

- ”Cu... victime?”, (ce naiba, parcă mă mânca limba, parcă mă provoca ceva să aud până la capăt ceea ce nu putea să sune altfel decât trist).

- ”Da, părinții mei.”

- ”Au... supraviețuit?” (Ooo, Dumnezeule, de ce nu știu să mă opresc? Chiar trebuie să mi se și confirme?)

- ”Nu. Și mai am doi frați mai mici pe care trebuie să-i cresc.”

    Trosc-pleosc, jap-jap! Limba mi s-a înnodat, mai fă de aici încolo training dacă mai poți să mai vorbești. Ce să mai integrezi acum? Despre care familie să îi mai povestești? Îmi veneau vorbele gâl-gâl, ce să mai zic decât, prostește, ceva de genul hai să ne apucăm de treabă, tre’ să te ții tare și să fii sănătos, să mergem înainte...

    Nu ai cum să fii vreodată pregătit să reacționezi corect în astfel de situații. Mă autoironizez spunându-mi că și el ar fi trebuit să fi fost instruit înainte ca, la o eventuală întrebare a mea în sensul celor de mai sus, să îmi răspundă că s-a întors în țară din cauza unor probleme personale, pe care, dacă doresc, le-am putea discuta eventual mai târziu, între patru ochi. Ca să mă protejeze. Să nu devin o victimă colaterală.

    Și credeți că am hotărât cumva să ne luăm cu toții o mică pauză? Nici vorbă! Am reglat sistemul de conferință să ne vedem și să ne auzim la parametri optimi, am tras aer în piept și ne-am apucat de treabă. Căci ce puteam să fac eu cel mai bine pentru el? Un training ca la carte, să îl ajut să pescuiască singur, eu să îi dau undița cea mai performantă, iar el să învețe să jongleze cu toate sculele pe care i le-am pus la dispoziție. 

    Din când în când întreb de el și-mi pare bine să vă spun că noul meu coleg a devenit repede independent și nu demult a încasat deja primul salariu. Iar eu continuu să pun întrebări, să nu mă sperii de răspunsuri, ci să mă bucur de fiecare dată când pot să pun în băț momeala potrivită să atragă o soartă un picuț mai bună pentru cineva.