Refuz să fiu o victimă colaterală

  Vă avertizez de la început că urmează o scenă cu un puternic impact emoțional. E despre automatismul cu care se transmit diverse date personale și despre ce efect pot să aibă în comunicare întrebările la care crezi că vrei să afli neapărat răspunsul.

     Se întâmpla într-un training trecut, să tot fie vreo două luni de atunci. După ce a ratat prima zi de curs, s-a alăturat ulterior grupului încă un băiat. Pentru că nu a luat startul o dată cu ceilalți, la un moment dat am întrerupt șirul prezentării pe care o făceam pentru a mă adresa lui în mod special. Mi-am zis că trebuie să îl integrăm, să-l fac să se prezinte, să ne cunoaștem un picuț mai bine. Mi se păruse doar că e cam tânăr, nu îl vedeam nici foarte clar, imaginea panoramică a sistemului de conferință mi-l arăta destul de îndepărtat.

- ”Ai mai lucrat ceva similar înainte? Mai bine zis, ai mai avut vreun job? La cât de tânăr pari, n-aș zice. Deci, câți ani spuneai că ai?”, l-am întrebat eu, cordială.

- ”Am mai muncit”, mi-a zis, evitând să-mi spună din prima ce vârstă are, de parcă s-ar fi rușinat. ”Am mai muncit, dar fără contract legal, la negru”.

- ”Zi-mi că ai optsprezece ani”, l-am reorientat către subiectul ce părea sensibil, încă cu ton de mare simpatie.

- ”Am nouăsprezece!”, a licitat bucuros că avea mai mult decât limita suspectată de mine.

- ”Împliniți? Nu că nu ne-ar plăcea să-i împlinești aici, în colectivul nostru, ca într-o familie...”, am continuat, deși nu avea nicio relevanță, doar poate să observ cum reacționa la presiunea unui tir de întrebări directe.

- ”Da, da, împliniți deja în august!”

- ”Vorbești italiana cu un accent grozav! Cât timp ai trăit în Peninsulă?”

- ”Vreo șase ani.”

- ”Oho! Când te-ai întors?” (de parcă îmi trebuiau date precise să calculez statistici, de parcă intenționam să aflu cât timp se descurcă niște părinți să își întrețină odrasla după studii până să o împingă de la spate să se angajeze în câmpul muncii).

- ”Acum vreo treizeci de zile”, mi-a zis cu o voce copleșită de parcă ar fi spus “acum vreo trei sute de ani”, n-am înțeles de ce...

- ”Așa recent?” (shit, la vârsta aia abia termini liceul, de ce să studiezi acolo și apoi să te întorci acasă, să cauți să muncești aici? E tot mai des întâlnit cazul acesta, ia să aflăm ce intenții de viitor are, ce motivație). ”Și cum te-ai hotărât să te întorci în România? Ce te-a determinat?”

- ”A avut loc un accident.”

- ”Cu... victime?”, (ce naiba, parcă mă mânca limba, parcă mă provoca ceva să aud până la capăt ceea ce nu putea să sune altfel decât trist).

- ”Da, părinții mei.”

- ”Au... supraviețuit?” (Ooo, Dumnezeule, de ce nu știu să mă opresc? Chiar trebuie să mi se și confirme?)

- ”Nu. Și mai am doi frați mai mici pe care trebuie să-i cresc.”

    Trosc-pleosc, jap-jap! Limba mi s-a înnodat, mai fă de aici încolo training dacă mai poți să mai vorbești. Ce să mai integrezi acum? Despre care familie să îi mai povestești? Îmi veneau vorbele gâl-gâl, ce să mai zic decât, prostește, ceva de genul hai să ne apucăm de treabă, tre’ să te ții tare și să fii sănătos, să mergem înainte...

    Nu ai cum să fii vreodată pregătit să reacționezi corect în astfel de situații. Mă autoironizez spunându-mi că și el ar fi trebuit să fi fost instruit înainte ca, la o eventuală întrebare a mea în sensul celor de mai sus, să îmi răspundă că s-a întors în țară din cauza unor probleme personale, pe care, dacă doresc, le-am putea discuta eventual mai târziu, între patru ochi. Ca să mă protejeze. Să nu devin o victimă colaterală.

    Și credeți că am hotărât cumva să ne luăm cu toții o mică pauză? Nici vorbă! Am reglat sistemul de conferință să ne vedem și să ne auzim la parametri optimi, am tras aer în piept și ne-am apucat de treabă. Căci ce puteam să fac eu cel mai bine pentru el? Un training ca la carte, să îl ajut să pescuiască singur, eu să îi dau undița cea mai performantă, iar el să învețe să jongleze cu toate sculele pe care i le-am pus la dispoziție. 

    Din când în când întreb de el și-mi pare bine să vă spun că noul meu coleg a devenit repede independent și nu demult a încasat deja primul salariu. Iar eu continuu să pun întrebări, să nu mă sperii de răspunsuri, ci să mă bucur de fiecare dată când pot să pun în băț momeala potrivită să atragă o soartă un picuț mai bună pentru cineva.

Limbajul inimii

    Aș fi fost anul ăsta de sărbători la sora mea și dacă ar fi stat la Mizil sau în Pantelimon, aci, aproape. Dar locuiește în Granada, la mii de kilometri depărtare, așa că, după niște socoteli făcute la centimă, am încărcat două valize mari (doar știți că mă pricep la încărcat bagaje, sper că vă amintiți de trolerul meu roz de acu' câțiva ani), am convocat-o și pe mama și gata, călătoria a fost repede planificată.

    Nu despre Andaluzia vreau să vă povestesc aici, poate o să fac și asta altădată, ci despre cum m-am înțeles eu printre iberici în limba lor. Deși părea mai mult să fie limba mea. 

    Soră-mea, la telefon, era îngrijorată, cică să încep să vorbesc italiană, că mă vor înțelege toți, să întreb pe unde trebuie să merg ca să ajung la rotativa cu bagaje. Și cică să mă țin după alți pasageri, să ochesc unii mai dezinvolți și să îi urmăresc. De parcă Málaga  aia nu avea și ea anunțuri internaționale, de parcă n-ar fi fost indicatoare peste tot... De parcă nu m-aș fi descurcat eu cu succes în alte aeroporturi mari,  la München sau la Frankfurt (na, n-am reușit să mă abțin, trebuia să mă dau și puțin mare).

    Bun. Prima persoană am abordat-o imediat ce-am coborât din avion, în prima toaletă în care am intrat. Nu pricepeam în ruptul capul cum trebuia să fac să înceapă să curgă apa caldă, am cercetat pe dedesubt, am apropiat mâinile, le-am depărtat, că poate era vreun senzor ascuns pe undeva, nici pomeneală, chiar mă gândeam pe ce să-mi șterg spuma din palme, cînd a intrat o doamnă și-am întrebat-o candid, românește, cum se pornește jetul de apă la chiuvetă. Mi-a aruncat o privire scurtă, a făcut o mișcare și mai scurtă și gata apa în șuvoi călduț mi-a limpezit mâinile de săpunul de care credeam că nu mai scap! A, să nu credeți că mi-a răspuns ceva prin vorbe, poate era și ea româncă, abia debarcată din  același avion sau poate era spanioloaică, obișnuită cu sistemul. Și ce? N-am înțeles manevra? Am rămas cumva nespălată doar pentru că m-am exprimat românește? Nu! 

    Știam doar un cuvânt în spaniolă, ”Encantada” pe care l-am și consumat imediat ce am făcut cunoștință cu Miguel. Iar Rafa, cumnatul meu, Răfiță, că vi-l amintiți dintr-o postare populară, a fost companionul meu de bază în tot sejurul ăsta. Am petrecut cu el ore întregi în care am discutat politică, istorie, geografie, am desenat, am făcut hărți, am făcut schițe, am dat din mâini, ne-am gustat reciproc bucatele tradiționale, am fost la cumpărături, am probat  cu abnegație tapas, chorizo și jamon di cerdo iberico. Deși se pare că fiecare dintre noi își aprecia mai mult porcul național, am avut un minunat schimb intercultural.

    Sora mea nu mai ieșea dintr-o stare permanentă de distracție, de ușurare și de încântare când ne auzea vorbind fiecare pe limba lui, cum ne stropșeam unul la altul: ”Cum, Rafa, nu înțelegi că-mi pare rău că s-a vărsat cafeaua peste jamonul tău? E vina mea!” ”Înțele, înțele”, răspundea el, așa, fără să îl pronunțe pe g-ul din coadă. Și ce? Nu ne înțelegeam?

    M-a sunat Miruna, celebră și ea prin povestea scrisă de frate-miu, acu' câțiva ani, curioasă să afle cum mă descurc în Spania. Și zice: ”Nana, ai reținut și tu niște cuvinte spaniole?” ”Sigur că da, Miruna!” ”Da? Zi-mi și mie cum spui mi-e foame? ”Păi, zic, te bați cu palma peste burtă și spui cât poți de tare și de clar: Rafa, mi-e foame! Și imediat Rafa înțelege și-ți pregătește o tortilla. Dar trebuie să vorbești răspicat și să te bați tare peste burtă, că, dacă zici asta amorțit, îți dă să mănânci a doua zi...”

    Ajunsesem așa la un grad de înțelegere cu Rafa, încât fratele lui îi spunea: ”Zi-i Marinelei că...,” adică era clar deja că Rafa era capabil să îmi transmită orice astfel încât eu să și înțeleg. Și invers.

   Și faza de la masă, de la restaurant, când ospătarul se uita numai la mine și îmi prezenta cu dăruire în limba lui specialitățile casei! Și eu cum i-am zâmbit îngăduitor  și am căzut total de acord cu el spunându-i: ”Fie cum zici tu, colegule!”, de a rămas garçon-ul bouche bee și Rafa și Miguel nu mai puteau de râs! 

    Și alte senore întâlnite în toalete, cărora, după ce le ascultam, scuzându-se grăbite că vor să intre înaintea mea, le declaram nevinovată privindu-le în ochi că yo no hablo español!

    Că hablo sau nu hablo, are puțină importanță. Ce este minunat e că, a treia zi după plecarea mea, vorbind cu sora mea la telefon, mi-a zis că încă nu spălase cana din care băusem în ultima zi cafea. Că încă mai avea pe ea urme de ruj, din rujul meu. Iar astea, pentru mine, sunt vorbe de iubire, pe care nu am nevoie să le aud în nicio declarație expresă. Nici în română, nici în spaniolă.

 N.B. Miruna, când îți este foame, corect se spune ”Tengo hambre!”

Te rog să te bagi în față!

     Am și eu mall-ul meu în cartier, Veranda, e nou-nouț, așa că m-am dus într-o sâmbătă seara să îl inaugurez. Bani mai pe sponci, dar pentru cine mai contează asta? Curiozitatea era mare, să știu, cum ar fi, pe ce să mă bazez în caz de vreo urgență de a face shopping.

     Am bâzâit prin magazine, am urcat, am coborât, am pipăit, m-am rătăcit, am comparat, n-am cumpărat, am pus numai în Carrefour câteva alimente în coș și gata, am mers la casă să plătesc, la o coadă destul de mare, așa cum era dealtfel și de așteptat. 

     Gut. Momentele astea, minutele astea lungi până să îți vină rândul trebuie știi să ți le și gestionezi puțin, să nu te încarci cu energie negativă, să mai privești prin rafturile alea cu produse mici cât palma, numai  bune de aruncat în ultima secundă printre cumpărături, să încerci să te abții, să tragi cu ochiul prin coșurile altora, să vezi ce se mai cumpără, ce mai mănâncă lumea, să te și miri în sinea ta cum se îmbuibă unii sau dimpotrivă ce diete cu broccoli și cu iaurturi par să încerce alții...

     În spatele meu am simțit oarece foială, o voce de om tânăr către o voce de femeie pe potrivă, erau în dubiu dacă se merită să stea la ditai coada sau să renunțe, să plece pur și simplu, să ducă înapoi pe raft fără să cumpere lucrul acela, probabil prea mic, prea ieftin și nedemn pentru efortul de a sta la o coadă atât de mare. Se sfătuiau dacă să întrebe cumpărătorii dinaintea lor dacă li s-ar permite să treacă în față, dar nu îndrăzneau, așa că m-am întors spre ei pe jumătate și m-am trezit că îi încurajez, ca în cărțile motivaționale aproape: ”Dacă nu încercați să întrebați măcar, nu aveți nicio șansă”, dar n-am avut efect, m-am simțit ca o timidă care împinge de la spate cu vorba bună alți timizi. 

    Nici gând să treacă în față, li se făcuse foame, vorbeau de KFC, de hamburgerii pe care i-ar fi putut mânca ei doi târziu în seara aia, ba și o salată pînă la urmă ar fi fost suficient de bună, că ar fi făcut-o ei repede, acasă, ce să mai piardă vremea prin oraș? Au observat și cremșnitul meu de pe bandă și au uitat de hamburgeri, ar fi dat toate meniurile serii înainte invocate pe două cremșnituri ca ale mele, aveau deja poftă de dulce, măcar niște eclere, dar când să mai alerge printre rafturi după ele, deja coada înaintase mult.

     Pac, înainte să îmi vină rândul, m-am întors către vocea de bărbat care vorbea cu vocea de femeie din spatele meu și m-am simțit atât de generoasă încât i-am zis: ”Poți să plătești înaintea mea acum, dacă dorești!” Mi-a mulțumit zâmbind, era atât de tânăr, aproape un licean, s-au strecurat pe lângă mine amândoi, nu înainte să apuc să văd cutiuța albastră Durex pe care o avea în palmă el. A pus-o discret cu fața în jos pe bandă în fața vânzătoarei, a plătit și au plecat îndrăgostiți în treaba lor. Nu știu dacă s-au dus până la urmă la KFC, dacă au mâncat eclere sau dacă le-a mai trebuit ceva în seara aia în afară de protecție și foarte multă dragoste.

    Dacă îi observați și voi la coadă pe undeva, spuneți-i lui discret, dar hotărât: ”Te rog să te bagi în față!” Și faceți pentru asta o casă specială, cu cei mai delicați angajați și cei mai răbdători clienți! Că, nu de alta, dar parcă ar fi păcat să se răzgândească și să nu se mai iubească safe.

Pozitiv

    O să vă povestesc cum mă afectează în mod direct tovărășia, chiar sporadică, a unei persoane pozitive.

     Eu zic:”Mi-ar trebui un pix cu verde, să fac niște adnotări”, ea zice că și ea a gătit aseară varză dar azi mănâncă un sandviș cu salată. Verde. E singura referire la ce am zis eu înainte. Ea râde, eu nu prea.

   Eu zic:”E liber cuptorul, acuma poți să-ți încălzești mâncarea”, ea cică aseară și-a spălat părul în două ape și l-a întins cu placa. Ce legătură are?! Eu nu mă dumiresc, ea râde. O fi știind ea niște chestii.

     Eu zic: ”Azi am luat pauză un pic cam târziu”, ea zice că și ea a trebuit mai întâi să termine un raport și abia apoi a întrerupt munca. Și râde în timp ce tu te întrebi dacă nu cumva chiar ți-ai pierdut de tot umorul, de n-ai prins faza, de n-ai râs.

     Iar în principiu evit să vorbesc direct cu ea, încerc să n-o privesc în ochi pentru că indiferent ce-aș spune, are și ea ceva de comentat și mai ales de râs! Un râs rapid, ca o cascadă zgomotoasă după fiecare enunț transmis. Și nu râde când vorbesc eu, ci o apucă după tot ceea ce spune ea, de parcă ar avea un tic verbal, după orice, dacă se plânge că a inundat-o vecina de deasupra, dacă observă că vremea e, în sfârșit, normală, dacă te întreabă cât porți la pantofi. Dacă s-ar decreta ca în loc de punct sau orice pauză-n în vorbire să se râdă, ea ar fi Master în Public Laughing and Interpretation. De parcă ar exista așa ceva...

     Măcar dacă ar fi distractivă cu hohotele astea. Dar nu, te zgârâie pe creier, te temi că e o boală, că e contagioasă și-ți pui problema dacă există vreo metodă s-o împiedici să își mai exercite teribilul nărav.

     Deunăzi își butona smartphone-ul și mărturisea: ”Mi-am cumpărat ceva aseară, dar nu-mi place, nu pot să vă spun de ce, dacă vă zic mă umflă râsul! V-aș spune, sincer, dar nu pot.”

     Dar spune-ne odată, că și dacă n-o faci, tot aia e! Că râzi oricum tot timpul, iar noi am devenit niște acriți, care strâmbăm din nas oripilați de câte ori te auzim râzând sau poate te vei ține de cuvânt și n-o să se întâmple asta, abia ni te-ai alăturat, dar nouă ne e teamă, hohotul va izbucni curând, noi știm!
    Comunicarea dintre noi ajunge să fie un pufnit, gen ”Iar o să râdă asta!” O vreme am zâmbit și noi din simpatie, acum am râde ca și cum am plescăi în cor din limbă ca să atragem atenția vreunui comesean că n-are maniere când mănâncă.

     Chiar nu cred să mai întâlnesc o persoană precum ea și în fond ar trebui să o apreciez. Așa cum singură a zis, ea ”râde și când plânge”.

    Și nu-i așa? Ia să încercăm și noi să fim puțin mai pozitivi! De ce să plângem când putem să râdem? Păi nu? Ha ha!

sursa foto http://www.rtl.fr/culture/lifestyle/comment-cultiver-le-rire-au-quotidien-7780809084

Dor

 Poate să fi fost zile întregi în care tânjeam de dor, poate să fi fost doar câteva clipe, însă mă topea acea așteptare nesfârșită, era durere surdă, căci nu știam pe atunci ce e acela dor. Mi se lipea parcă privirea de ochiurile de geam ale ferestrei prin care aș fi putut să-l văd venind, poate, cu trei minute mai devreme  înainte să aud poarta deschizându-se să intre el, călare pe bicicletă. Așa venea tata, pe bicicletă. Nu îmi amintesc ce se întâmpla apoi, dacă vorbeam cu el, ce îi povesteam, nu știu dacă îi promiteam că sunt cuminte până avea să vină data viitoare, am reținut numai că îl așteptam cu nerăbdare și fără să protestez.    

     Nu mă plângeam că m-am plictisit în casa mică de la țară, nu sufeream că eram doar eu și cu mamaia, pentru că nici nu mă plictiseam și nici nu îmi trebuia o companie specială, nu îmi doream decât să vină tata, deși nu aveam să plec înapoi cu el.

      Și până la urmă chiar a plecat de tot, iar eu m-am învățat să nu îl mai aștept, căci de acum doar el mă poate aștepta pe mine.

     De dor, mi s-a întâmplat chiar ieri să izbucnesc în plâns și-am plâns cu lacrimi înnodate pe bărbie. 

     Și încă mi-a mai fost în viața asta dor, și îmi mai e și acuma, însă mi-am zis că eu am să pot face asta, eu sunt puternică și am învățat să aștept. Căci știu că abia încheiată așteptarea, se risipește dorul, de parcă n-ar fi fost.

     Dar mi-am promis că nu o să mai las să-i fie dor de mine nimănui. Și de aceea scriu mesaje, dau telefoane, scriu mailuri, trimit scrisori, chiar scriu. 

     Căci dorul doare și rănește, trebuie să te porți frumos cu el, e viu, intens și e neiertător. Prefer de zece ori mai mult să spun că te iubesc decât să-ți spun cât dor îmi e de tine.

Nopțile albe nu aduc fericirea

Fiord

Nopțile albe ale Norvegiei m-au lăsat cu ochii în zare, încercând să dibuiesc pe cer măcar o umbră de întuneric. Și nu era niciuna, oricât aș fi căutat. Chiar și trecut de 11 noaptea, lumina de afară era năucitoare. Am vrut să imortalizez cumva asta, să fac niște poze, să arăt și alor mei ce înseamnă să te referi la ”noapte” fără să fie întuneric. Dar cum să fac poze unei zile care ar fi trebuit să fie noapte, cum să fotografiez lumina în sine? Ce s-ar fi putut vedea în acea fotografie? Niște dealuri, niște case, câte un om umblând somnambulic pe stradă? Să încerc să fotografiez un soare care se încăpățâna să nu apună, de parcă Pământul ar fi devenit deodată plat? Aș fi putut face o fotografie având activată funcția care imprimă automat data și ora la care a fost făcută, dar eu voiam o poză, nu o dovadă a ceea ce vă spun.

Mergeam la culcare ca și când m-aș fi dus să ațipesc cât pentru un somn de frumusețe, încă destul de fresh și neademenită de perspectiva de a dormi o noapte albă întreagă (că nu pot să zic până dimineață, care dimineață?). Fără să am parte nici măcar de o înserare cumsecade, aveam senzația că merg la somn o dată cu găinile, deși la norvegieni probabil și găinile au alt ritm biologic. În dormitor trăgeam cu nădejde storurile bleumarin, luptându-mă să acopăr cât puteam mai bine razele de lumină ce răzbăteau printre acestea și tocurile geamurilor. Mă deșteptam de mai multe ori peste noapte, chiorându-mă către ferestre, doar-doar voi pricepe din ochi dacă e cazul să mă trezesc deja sau nu. De fiecare dată trebuia însă să verific ceasul, timpul cu fracțiunile sale rămăseseră în sarcina acestui mecanism, nu mai funcționau declick-urile alea care se activează natural în creier atunci când ”se crapă de ziuă” sau odată cu ”mijitul zorilor”. Pierdusem dintr-o dată și o serie întreagă de expresii românești și raportarea la acestea.

M-am minunat de aceste nopți albe în fiecare zi din cele șapte petrecute acolo. Înainte să plec în Norvegia glumeam spunând că îmi doream să văd măcar o auroră boreală  și-un fiord. Fiorduri am văzut cu gârla, le-am străbătut cu barca, cu feribotul și chiar am intrat cu picioarele goale în apele lor nici măcar foarte reci, în care localnici rozalii se aventurau deja la scaldă. De aurore nu am avut parte, că astea-s de-ale zeilor, așa, nu sunt chiar pentru muritori. Dar pentru nopțile astea albe chiar nu fusesem pregătită. Voi mai vedea orașe mari, străine, ape adânci și reci, parcuri și bărci dar zile nesfârșite ca acolo, puțin probabil!

Poate găinile norvegiene or face ouă mai multe și chiar cu două gălbenușuri, poate petrolul din mările lor îi ține fericiți dar mie mi-au lipsit nopțile mele, mai cinstite, în care, pe întuneric, eliberez melatonină, serotonină și toți hormonii fericirii care sunt.

Căci într-o noapte în care-i noapte sigur se întâmplă lucruri mai interesante decât într-o noapte în care e întotdeauna zi.

I don't care!

                                                           

www.mycallfinder.com Robots-reading-script-600x250.jpg

     Ajung seara acasă și aflu imediat că nu avem nici semnal la TV, nici internet. Avem doar telefon și toate astea de la Digi.

     Voicu îmi zice că stă deja de o oră cu telefonul la ureche, în speranța că îi va răspunde un operator de la departamentul Relații cu clienții.

     În sfârșit, răspunde cineva și încep să aud o parte din conversația client (Voicu) /operator:


Client: Bună seara, locuiesc pe strada X (o stradă minusculă, de altfel) și e mai mult de o oră de când nu avem semnal la cablu și nici internet.
Operator (destul de prompt): Bună seara, s-a consemnat un incident în zona dumneavoastră.
Client (surprins): Da? Care zonă?
Operator: Zona dumneavoastră.
Client: Ce incident?
Operator: Nu dețin această informație. Un incident.
Client: Când se rezolvă?
Operator: În cel mai scurt timp posibil.
Client: Adică mâine dimineață?
Operator (standard): În cel mai scurt timp posibil.
Client (iritat): Domnule, ce înseamnă în cel mai scurt timp posibil? Peste 5 ore? Peste 2 minute?
Operator (imperturbabil): În cel mai scurt timp posibil.
Client: Și eu cum aflu că s-a remediat? Vă rog să mă sunați să mă anunțați.
Operator: Vă vom trimite un SMS.
Client: Nu vreau un SMS, doresc să mă sunați.
Operator: Vă trimitem un SMS. Acesta este numărul dumneavoastră?
Client: Vreau două SMS-uri. Sau un SMS și un anunț pe mail.
Operator: Vă trimitem un singur SMS. De ce vreți două?
Client (combativ): Pentru că telefonul meu nu mă avertizează sonor când primesc SMS. Așa că vreau două SMS-uri. Sau un SMS și un mail.
Operator: Vă trimitem un singur SMS.
Client (dramatic): Ah, mi-a crescut tensiunea! Te-am înregistrat și o să fac o reclamație.
Operator (sec): Nu aveți voie să mă înregistrați fără acordul meu.
Client: Păi și voi mă înregistrați! Dacă nu eram de acord să fiu înregistrat, nici nu ajungeam să vorbesc cu vreun operator!
Operator (imperturbabil): Nu vă dau voie să mă înregistrați.
Client (disperat): Mă înțeapă inima!
Operator: Vă mai pot fi de folos cu alte informații?
Client (subversiv): Da. Aș vrea să știu ce oferte de telefoane aveți.
Operator (pe principiul Hipsterova - Kaput Kartela): Vă doresc o seară plăcută mai departe!

N.B. Nu am primit nici SMS, nici mail, nici telefon.


https://www.youtube.com/watch?v=dMqGr4A_0E0

Scrisoare către Moș Crăciun

   I-am cerut Moșului, în scris, un telefon de jucărie și l-am primit. Îl văd în ochi și acum, cu receptorul alb, cu firul lung, cârlionțat și cu butonul pe care trebuia să apeși să-l faci să sune. Sora mea a primit o tiribombă, se învârtea și avea lumini care sclipeau, colorate. Am să notez aici și camioneta fratelui meu, chiar dacă el abia și-o amintește, avea în remorcă niște puișori de catifea, gata să fie transportați la vreo fermă avicolă închipuită. 
   Soră-mea a rămas curând fără jucăria ei, i-a fost șterpelită pe afară sau a uitat-o ea, în vreun moment de plictiseală, iar cu camioneta, atrase de puișorii pufoși, ne-am jucat mai mult noi, fetele.

   Nu știu dacă frații mei chiar și-au dorit cadourile acelea, dar pentru telefonul meu eu i-am scris Moșului un bilețel convingător. Și, pentru că dorința mi-a fost îndeplinită, rămâne pentru mine cadoul pe care mi-l amintesc mereu când vine vorba despre Moș.

   Acum și Moșii au proveniență diferită: e Moșul de la mamaie, Moșul de la mama, Moșul de la tata, Moșul de la bunicii de la țară, Moșul de la București, Moșul din Spania, din Germania și Moș Crăciun.

   Și parcă niciunul dintre ei nu își citește mesajele așa cum s-ar cuveni, așa mi-a spus mie o fetiță, că a băgat de seamă că Moș Crăciun face mai mult așa cum dorește el. Și totuși, i-a trimis o scrisoare drăgăstoasă Moșului.

    Scrieți și voi și fiți atenți ce vă doriți!

   Cât de la mine - un sac încărcat de bucurii și multă voie bună vă doresc!

Handpainted "Santa" Silhouette Christmas / holiday / home decor / aged / rustic / distressed / primitive / Santa Claus / list / framed sign

Dor de ducă

        Cu câteva săptămâni în urmă am fost la Kaufland și mi-am cumpărat un troler, nu era pe listă, dar am luat unul mic de 55 cm, ca să nu mă coțopănesc cu geanta de voiaj pe umăr, cu laptop-ul și cu poșeta. Dar, mai ales, mi-am cumpărat troler pentru că nici la Roma nu am avut trolerul meu, am împrumutat de la colege, am deschis gura să împrumut și acum, dar parcă nu m-am simțit în apele mele. Așa că m-am dus și mi-am luat eu unul, să fie al meu definitiv, să merg cu el și acasă, la Râmnic, să îmi bage mama borcane cu zacuscă și bulion în el, dacă insistă, să nu mai duc grijă că nu mă descurc cu greutatea pe care ar trebui să o car. Și pentru că mi-am luat valiză nouă, m-am întors de la Kaufland pe jos, iar asta înseamnă vreo 3 stații lungi de tramvai, să tot fie cam 2 km. Mergeam cu trolerul tras pe rotile (îmi băgasem geanta de umăr înăuntru) și pe cuvânt dacă nu mă gândeam ce bine mi-ar sta ca turistă adevărată! Așa cum trăgeam eu bagajul după mine, mai degrabă semănam cu pensionarele care cară de la Obor cărucioarele alea pline cu zarzavaturi, dar eu mă simțeam în formă, la naiba, ce, dacă eu mă voiam călătoare! 
         Și peste câteva zile chiar am avut parte de o călătorie cu peripeții.
      Cu două ore înainte de plecarea trenului, eu eram deja în gară, de ziceai că tre' să fac check-in-ul la aeroport. Mi-am luat o ditamai cafeaua, la McDonalds, ca să am motiv să mai fumez încă o țigară, de parcă nu tutunisem destul toată dimineața. După câteva sorbituri, deja nu mai știam ce să fac cu ea, că și așa mă mișcam greu cu trolerul meu cu roți unidirecționale și cu valiza cu laptop-ul care-mi rupea umărul. Spre rușinea mea, am abandonat curând cafeaua în primul tomberon, după ce m-am fățâit ceva vreme cu ea în mână, ca tipele pe care le vezi până și în tramvai cu cafeaua cu capac la purtător, de te și miri cum de nu și-o împroașcă în decolteu la prima frână bruscă a tramvaiului. Că și eu tot cu tramvaiul circul.
       Aveam loc la vagonul 2, un vagon care musai trebuia să ajungă la Piatra Neamț, nu aveam voie să greșesc, că apoi mă trezeam debarcată la Bacău. Al naibii dacă scria pe vagoanele alea ce numere aveau! Așa că m-am pomenit aproape de locomotivă, deja fără să mă dumiresc care să fi fost vagonul meu. Chiar lângă mine, doi tineri, confuzi și ei, primeau sfaturile unui individ blonziu la vreo 45 de ani, foarte sigur pe el, care le indica vagonul corect pentru ei. ”Dumneavoastră unde mergeți?!”, mă trezesc că m-a luat și pe mine în vizor. ”Păi, la Piatra, cu vagonul 2”. ”Ah, dați-mi biletul să ne uităm, să nu greșiți!”. Mă execut, scot biletul, mi-l înșfacă, am o strângere de inimă, dar mă gândesc că n-o să fugă cu biletul meu și zice: ”Haideți cu mine înapoi, vă duc eu, că eu cunosc bine trenurile astea, vând ziare și reviste pe aici!” Îmi umflă trolerul meu mic și burdușit și pornește!” ”O, nu-i nevoie!”, zic, iar el zâmbește, gen ”Haideți, doamnă!”. Păi, chiar așa, vrea omul să te ajute, unde ai mai pomenit să-ți care cineva bagajul și tu să te temi că-i jaf la drumul mare? Avem pretenția că suntem civilizați sau nu? 
     Nu-mi vine să cred, dar încep să mă mișc repede-repede în spatele bunului samaritean. Și cum nimerește el vagonul și cum mă sfătuiește el să nu merg cu spatele, conform locului indicat pe bilet, ci să-mi aleg un loc la mijloc, să nu mă zdruncine roțile, că și așa nu se va umple tot vagonul! ”Nu, lăsați, știți, mă așez la locul meu, nu-i problemă, nu vreau să deranjez pe nimeni.” Pare să cedeze greu la argumentul meu, dar, dintr-o dată, pac, îmi aburcă trolerul pe raft și eu, cu recunoștință, îl întreb, ca o persoană fină: ”Și dumneavoastră ce reviste vindeți?”, că mă gândeam să iau și eu, acolo, vreuna expirată, la preț redus, vreo ”Avantaje”, vreo ”Unica”, ceva. ”Aa, uitați aici un Magazin istoric la pachet cu Civilizația Mayașă și un Cotidianul cu nu-mai-știu-ce, dar eu vă recomand asta cu Civilizația Mayașă!” ”U-fa, păi astea costă 29 de lei!” ”N-o să vă pară rău, să știți” Ei, nu! Dar acum nu mai gândesc decât că o să îi plasez lui Musiu, socru-meu, Civilizația Mayașă, că el ce mai citește cu interes materiale de-astea și peste cîteva zile e și ziua lui, împlinește optzeci și patru de ani.
           Și-i dau atâta bănet, că doar omul trebuia răsplătit, nu? Că nu mi-a trecut prin cap să scot elegant doi lei din buzunar și să îi plătesc serviciul, eu trebuia să mă culturalizez doar! Deja, cu tot cu cafeaua aruncată mai devreme la gunoi, cheltuisem deja anticipat banii de diurnă pe prima zi, neefectuată încă. Și îmi dau seamă că am luat plasă și-mi zic că așa-mi trebuie și mă oftic că nici nu o să pot să povestesc la nimeni, că prea e gogonată!
        Și mi-am scos eu din trolerul numai oleacă ditamai cărțuloiul primit cadou de la Alina, ”Gândire rapidă, gândire lentă”, de David Kehnemann, așa la vreo 800 de pagini, din care citite vreo 130. Și așa un somn m-a luat!...
        Și a venit un nene pe banca din față, guraliv și puțind a băutură și ne îndemna pe mine și pe fata de alături să plecăm în Belgia, să îngrijim bătrâni, că știe el pe cineva care ne ajută. ”Dom'ne, dar noi muncim deja, ia uită-te la noi, nu-ți pare?” Și el cârmește gâtul într-o parte, strânge din buze și zău dacă-i convins!
       Am sosit la Piatra și trei zile nu am avut internet. Și, fără internet, nu am avut de ales decât să citesc ”Civilizația Mayașă”. Și am parcurs-o repede, că era plină de poze.
      ”Gândirea rapidă, gândirea lentă” e încă prea sofisticată pentru mine. Și am să plec curând din nou, că am așa un dor de ducă și nu e deloc sigur că n-o să am și de această dată reacții atât de rapide, dar așa de puțin inspirate...

Ce-și face omul cu mâna lui

    Cu ani în urmă, soră-mea se arăta nehotărâtă asupra unei nuanțe noi cu care să-și vopsească părul, pentru că era de vreo șase luni roșcată și asta i se părea deja plictisitor. M-a întrebat pe mine. Păi, i-am răspuns, eu sunt brunetă natural de-o viață, de când mă știu, așa că nu sunt cea mai potrivită să te sfătuiesc. 

     Cu toate astea, m-a împins cochetăria și păcatul să încerc experiența, am hotărât să mă vopsesc un negru mai intens, eram invitați la o nuntă și mă gândisem că ar fi cazul să îmbunătățesc ceva la look-ul meu. În timpul petrecerii cu pricina, m-am tot pipăit pe gât, pe la urechi, mi se părea că mă trăgea curentul dinspre ușă, era, se vede treaba, ceva în neregulă cu ganglionii mei.

     Nu povestesc că m-am căznit degeaba, căci nu cred că s-a prins vreunul dintre nuntași că negrul tuci din capul meu era de la vopseaua Kallos, pe care, cu migală, mi-o întinsese sora mea pe cap, cu îndemnuri hotărâte, hai, fată, rabdă și tu ca baba la frumusețe, arde puțin, știu-știu, eu ce să mă mai vait că mă vopsesc în fiecare lună...

     Nu m-a mai ars, iar nunta și-a văzut și ea de rostul ei.

     La două zile după, aveam pe cap o crustă groasă de puteai s-o ciocănești și ea ar fi putut să sune, o coajă cu care o prietenă a mea la care am alergat să mă calmeze, mi-a zis că se pricopsește de fiecare dată când își vopsește părul. Fără să aibă relevanță, mai precizez că gustul acesteia era să fie blondă, proba efecte diferite pe aceeași temă aurie.

     A treia zi când mi-am săltat bretonul să îmi verific scalpul în oglindă, am avut un șoc - din frunte îmi crescuseră coarne ca la bourași. Am alergat cu soțul meu la doctor, la dermato-venerice, era vreo 12:00 ceasul, omul își terminase treaba, nu mai era prezent. Îngrozite, asistentele ne-au gonit acasă, cu indicația expresă către soțul meu de a mă tunde zero. Mă ținea, bietul de el, cu capul între picioare și mă rădea cu aparatul lui de tuns, cu grătarelul cel mai mic, fără să se îndure însă să mă lase complet cheală. Mărturisea apoi că mă tundea și se ruga, Dă, Doamne, să nu rămână cu capul bulbucat așa!...

     Fuga urgent înapoi la spital, cu fața care se umplea de umflături văzând cu ochii, nu cu ai mei, eu una nici nu mai reușeam să mai clipesc, la doctorul care, chemat la spital de pe la treburile lui, bombănea indignat că dacă mai întârziam o oră puteam să mor, să mă asfixiez. 

     Și a urmat o săptămână de perfuzii și de cortizon și un sentiment profund de jenă că ocupam un pat printre bolnave, unele cu boli de piele grave, altele cu maladii mai rușinoase, însă primejdioase, în comparație cu care, alergia mea părea un moft, un fel de ”Așa-i trebuie, dacă nu a avut ce face!” 

     M-am externat cu capul ras acoperit de-o băsmăluță și cu recomandarea fermă să nu mă mai vopsesc în viața mea. 

     Mult timp mi-a fost egal cu zero, însă apoi mi-aș fi dorit atât de mult s-o fac, încât mă visam noaptea cu capul împodobit de o coamă morcovie, ba uneori magenta sau turcoaz, visam cele mai năstrușnice culori, orice, numai să depășesc amenințarea plăcerii interzise. 

     M-au năpădit firele argintii și am început să le prezint ca pe victorii ale vieții mele, nu semn de slăbiciune sau de neputință, nu semn de  interdicții sau semn al anilor trecuți, ci de prea-plin al vieții care se recunoaște a fi fost trăită. Și nu oricum, ci într-un iureș permanent, acolo, în mijlocul vâltorii, fără să mă dezic sau să mă camuflez.

     Dacă sub firele de păr pe care le purtați acum pe cap v-a mai rămas ceva ce povestește încă despre voi, eu sunt total de acord s-aveți și-un curcubeu podoabă capilară, mai mult decât atât, vă îndemn să experimentați orice vă face fericiți, atâta vreme cât nu vă pocește spiritul și nu vă zgârcește sufletul. 

Haiii, Gioooniii!

     

1. Gioni e numele tuturor câinilor comunitari din copilăria mea. ”Haai, Giioooniii!”, îmi răsună și acum în urechi, precum soneria unui telefon ieftin, o voce subțirică strigând un exemplar canin, masculul alfa al vreunei haite vagabonde. Trăind pe malul unei gârle, teama de a ne întâlni cu șarlele întărâtate era o constantă a aventurilor noastre copilărești. E clar că nu știam pe atunci să îi numim ”comunitari” și nu aveam habar ce-i ăla ”mascul alfa”. Ne tremurau nădragii pe noi, în explorările de-a lungul râului, de spaima de a nu da nas în nas cu boturile zbârcite și flămânde ale haitelor rătăcitoare. 

     Umbla vorba că Gioni era negru în cerul gurii, dar zău dacă avea vreunul din noi curiozitatea să probeze asta! Aveam mai multe superstiții, era de rău augur  când ne împiedicam de vreo tivgă uscată demult de soare sau, brr, când descopeream vreun hoit care puțea de la distanță. Numai scandând ținându-ne de ciuf ”părul meu să crească și al tău să putrezească”, puteam spera ca soarta fatală a patrupedului să ne ocolească.

     Nu-mi amintesc nicio apucătură violentă a câinilor asupra noastră, așa cum însă îmi aduc aminte de sila de a descoperi câte un exbiționist pervers printre tufișuri sau cum retrăiesc jalea familiei unui puști înecat în râul dealtminteri potolit. Să îți pierzi vremea hălăduind pe prundul gârlei implică să înțelegi ce e aceea libertate și care sunt riscurile ei. 

     Am fost la Giurgiu azi, la Dunăre, ditamai fluviul, nu acolo, o biată gârlă, ca Râmnicul meu Sărat. Nu am văzut pe nimeni care să facă pipi în Dunăre și nici să își arate fundul la bulgari, așa cum m-așteptam. Am pus de-un picnic pe faleză și ne-au înconjurat atâția câini, de ziceai, vorba aia, că sunt rămași de când cu turcii când i-au cerut la Istanbul, să-i scape de pisici! Nici vorbă să se lase alungați ușor! Știți cum se comandă ”Marș!” unui câine ca să îl faci să plece? Cu tonul cu care ai lătra ”Ham-ham!”, că trebuie să comunici cu patrupedul pe limba lui.

     Nu îmi mai e frică de câini, oricât s-ar spune că sunt de negri în cerul gurii. Știu oameni, însă, atât de răi, încât atunci când iau avânt în lătrătura lor, îmi vine să le cer să ia o pauză să le verific bolta palatină. Ham!

Lungul nasului

     Atâtea retuşuri şi atîtea operaţii! Ba nişte silicoane pe post de atribute feminine, ba nişte botox care să descreţească fruntea, ba un nas cârn în loc de unul borcănat, ba chiar pomeţi ciopliţi cu dalta sau ochi mai gogonaţi în loc de unii migdalaţi!

     Am încetat demult să mă întreb dacă viaţa mea ar fi putut fi alta dacă aş fi avut un nas mai delicat. Am încercat să fac substituiri virtuale, să "cer" un nas mai fin şi să-mi "ofer" dinţii la schimb.  Mi-am dat fără ezitare părul, când încă nu era argintat și am solicitat un nas fără cusur. Mi-am dat un metru şi ceva de piele și am vrut numai un nas în vânt. Mi-aș fi dat degetele lungi, cu tot cu unghii, doar ca să am un nas mai scurt. Am vrut să-mi dau și mintea, dar, fiindcă am cam stat în dubiu, mi-am zis că tocmai mintea e cea care refuză schimbul și n-am mai insistat. 
     Până la urmă, nici nu înțeleg ce mi-a venit așa pe nasul meu! Că eu nu mă privesc pe mine când vorbesc cu alții. Iar ochii mei se uită înainte, privirea mea este directă, nu m-am împiedicat nicând de nas dacă a fost vorba să ţin drumul drept. Când sunt înconjurată de alţi oameni, îi văd pe ei, nu mă gândesc la nasul meu, mă prind în conversații, mă las furată de idei, de glume, de povești. Ce-mi pasă atunci de locul pe care îl ocupă nasul pe figura mea? Focalizez direct la ţintă fără ca nasul să fie un obstacol.

     Dacă vezi numai nasul meu și nu mă vezi pe mine, învață să te uiți în sinea ta mai des ca în oglindă. Acolo, dacă priveşti atent, ai putea să găseşti ceva care să te înveţe fericirea. Te sfătuiesc să-ţi faci un selfie pe interior atunci când crezi că ești cel mai în formă.
     Şi dacă rezultatul nu te mulţumeşte, să ştii că nu e vina mea.

Iubesc în limba mea

     Sunt de vreo şapte ani în capitală şi n-am accent ”dă București”. Ba chiar, vreun sfert de oră după ce vorbesc la telefon cu mama, colegii îmi zâmbesc îngăduitor şi-mi zic: "Mari, încă vorbeşti moldoveneşte!" Le-am spus de multe ori că de la mine, de la Râmnicu Sărat, şi până la Milcovul despărţitor de cea Moldovă sunt peste treizeci de kilometri, însă în accepţiunea generală distanţa asta n-are nicio relevanţă, iar diferenţa de accente de obicei e şi mai insignifiantă. Aşa cum ştiţi deja, pentru cei trăiţi în capitală, dacă nu eşti născut în Bucureşti, eşti de la "ţară". Eu m-am obişnuit cu asta și mă distrează ciuda mamei când vine pe aici cu treburi şi cei cu care intră în contact aproape că se miră că şi ea are centrală de apartament şi că există în vecinătate un Kaufland pe care aproape că îl vede de la geamul ei.

     Pot să vorbesc cu uşurinţă ca la Bucureşti, dar n-aş fi eu dacă aş vorbi la fel la mine acasă. Nu pot să mă înstrăinez de graiul meu, nici chiar atunci când folosesc cuvinte într-o altă limbă.

     Lucrez cu tineri din multe colţuri ale ţării şi nu ratez să îi întreb în ziua în care facem cunoştinţă ce vânturi i-au purtat în capitală şi care de pe unde vine. Cumva, încerc să găsesc un loc comun cu fiecare -  o vacanţă, o rudă, o nostalgie. Puțini sunt de prin partea locului, cei mai mulți suntem proveniți din alte zări și dinamismul acesta e primul element care ne leagă.

     La Piatra Neamţ, cu două luni în urmă, m-am nimerit de data asta eu, o bucureşteancă "pârâtă", în mijlocul unor moldoveni sadea. A fost rândul lor să mă întrebe de unde sunt şi mi-am înghiţit răspunsul, era să zic "din Bucureşti!" Dar nu, de ce să mint? M-a încântat să le împărtăşesc că sunt din Râmnic. Eram, așa, un pic de-a lor. Și eram eu, adevărată. Colegii de acolo nu au vorbit moldoveneşte decât rar, însă, când au făcut-o, părea că vor să mă adopte, că îmi acordă girul lor complet şi eu, la rândul meu, de câte ori aveam nevoie să fiu convingătoare, țineam tirade cu limba înmuiată în dulce grai moldovenesc!

     La finele colaborării noastre, pe chestionarele de feedback, mi-au desenat floricele, mi-au făcut declaraţii, mi-au trimis pupici! Şi cică o să le fie dor, să mă întorc curând la ei!

     Am revenit la București, aici, unde te ia iute valul, unde te absoarbe munca și unde te acoperă
anonimatul. Unde, dacă îți renegi rădăcinile, ajungi un tăvălug de cioate pe care torentele îl zdruncină din mal în mal.
     Refuz să fiu o răgălie zgâlțâită de colo colo, iar dacă aș putea alege, aș vrea să fiu o Piatră, numai că eu sunt vie și sunt trecătoare.
     Aș vrea să fiu de piatră, numai că mie îmi place să iubesc și să trăiesc în limba mea.

Răfiţă, comunicare şi vaca de la ora 5

     

     Răfiţă e numele cu care îl alintăm pe Rafael, cumnatul meu spaniol. El nu înţelege diacriticele noastre, darmite să le şi pronunţe, aşa că el crede că noi îl chemăm Rafita, atunci când ne e foarte drag de el. Şi tare l-am mai îndrăgit în vara asta!

     Până să vină în vacanţă în România, nu spunea în limba noastră decât "Te iubesc!", aşa, pentru că era musai să-i satisfacă soră-mii o fiţă. La fel şi eu ştiam să spun numai "Amor di my vida", că atât m-a învăţat colega mea de la departamentul spaniol, iar asta, evident, era o declaraţie al cărei destinatar nu putea fi decât soţul meu. Însă călătorind noi patru atâtea zile într-o maşină, am avut parte toţi de o experienţă multiculturală.

     Şi să vă povestesc de ce. Singura care, în afara lui Rafa, mai vorbea spaniolă era sora mea, Auri. Aşa că, atunci când obosea să ne traducă, eu o dădeam în italiană, în speranţa că ar fi uşor de priceput în spaniolă parolele pe care le îndrugam. Greu de înţeles era însă soţul meu, care se încăpăţâna să îi vorbească despre "deutsches Autos", care-i ura "Gesundheit" la fiecare strănut alergic şi care, în trafic, se orienta ţinând-o când spre rechts, când, dimpotrivă, cu maximă viteză către links! Că, na, era pentru noi toţi o straşnică ocazie să ne întrecem în ştiinţele comunicării! Când vreunul prindea viteză la vorbit, ceilalţi săreau cu gura: "Che dice? Che dice?"

      A cincea voce din maşină era a GPS-ului, dezmierdat Marcellino de către Rafa , căruia i-a devenit mai mult decât simpatic atunci când a început să ne anunţe: "La-ba do-ba... La-ba do-ba..." Nedumerit, Rafa repeta cu maxim de sonoritate Laba doba, cerând explicaţii. "La a doua, Rafa, la a doua viraţi la... dreapta!" Dar n-a fost chip să-i reuşească pronunţia atâtor vocale una după alta.

     "Animalule!" şi "boule!", le-a învăţat însă rapid şi hai să dăm vina pentru asta pe traficul aglomerat. Zicea şi "apa plata" şi îi ieşea chiar bine, dar ce vorbesc eu despre apă?! Palincă! Să-l auziţi spunând "Palinca, por favor!" Îţi vine să scrii scenariul unui film numai pornind de la cuvintele astea: "Palinca, por favor!"

     Prin munţii Buzăului, către seară, pe marginea unui şanţ trecea o femeie purtându-şi de lanţ vaca înspre casă. De acum înţelegeam ce vrea să spună. Şi-a zis aşa, uimit: "În Spania, la ora asta, se iese cu căţelul la plimbare, după siestă. Să-i vezi pe ai noştri cu potaia, ţinând afectaţi punguţa şi lopăţica pentru răhăţei. În Anglia, la ora 5, toţi englezoii fandosiţi îşi servesc ceaiul, numai la voi, în România, la ora asta se ţine companie vacilor pe drumul către casă! N-am pomenit aşa ceva!" (mă rog, aţi înţeles unde am intervenit în text cu unele cuvinte ale mele...)

      Am râs şi-am plâns în maşină, aşa e, cum a recunoscut Răfiţă, emoţionat, la despărţire. Şi pentru că un lăutar i-a cântat "Ciocârlia"  la ureche, a interpretat şi el pentru noi "Y viva Espana", cu gesturi de toreador şi cu emfază de hidalgo. 

     Nu ştiu ce o să povestească în ţara lui, dar sigur, când o să-şi vadă conaţionalii cu javra seara la plimbare, o să-şi aducă aminte de vaca din Buzău!

Notă: În poză, detaliu de pe tricoul personalizat pe care Rafa l-a primit cadou!

Roma, un pic altfel

     La Roma se pleacă fremătând de bucurie. Fără să ai grija bagajului (prea mare, prea incomod, prea demodat), a vreunui aparat de fotografiat (mai bine să te concentrezi asupra tuturor imaginilor văzute, cu ochiul tău direct) şi, mai ales, fără grija unor eventuale încălţări neconfortabile.

    Nu am avut noroc să stau la geam în avion. Pe locul mult râvnit se prefăcea că doarme un italian cvasi neveritabil, blond spălăcit, indiferent la àcele pe care părea că mă aşezasem eu. Tot încercând să văd ceva pe lângă bila lui decolorată, n-am rezistat şi i-am comunicat în pavilionul auricular precis: "La întoarcere te asigur că o să-mi iau bilet la geam!" 

    Am colindat noaptea pe străzi, am savurat gelato de màlaga, pistacchio şi stracciatella, aşa, cât de-o extravaganţă, am văzut Colosseum-ul din lateral, acoperit de schele, Fontana di Trevi seacă, înfășurată în folii de polietilenă și Piaţa Spaniei pe jumătate în renovare, pustie. Era trecut de 12 noaptea, la ora aia, în faţa treptelor celebre, mai circula doar o maşină de gunoi ce încărca raccolta differenziata. Și uite aşa mi-a picat fisa că obiectivele astea de bifat obligatoriu într-un voiaj la Roma, fără forfota turiştilor şi fără lumini spectaculoase, sunt numai pietre reci, că noi am proiectat în ele vise de măreţie, dorinţe a căror împlinire o momim cu un bănuţ ori mai banalul şezut în fund pe nişte scări care să ne amestece în mulţime, să ne simţim şi noi cosmopoliţi.

    Şi am văzut Panteonul şi am căzut pe spate. Am chirăit cu fetele, am făcut poze, am încercat să desluşim ce scrie pe frontispiciu (Agrippa), până am citit pe zidul unui bar vecin că trebuie să vorbim în linişte şi cu fereală  în aria respectivă, pentru că pe acolo odihnesc pe veci primii doi regi ai Italiei. Şi n-am fi vrut să deranjăm pe cineva...
   Am vrut să ne întoarcem cu metroul, însă era închis demult şi am rătăcit prin subterane ca în filmul lui Scorsese, After Hours.
   Am revăzut oraşul la lumina zilei şi m-am simţit furnică lângă Colosseum, m-am învârtit în admiraţie pe lângă Altare della Patria, fără să ştiu exact ce contemplam, am fost femeie dacă lângă Columna lui Traian şi am tratat cu indiferenţă boutiq-urile de lux înşirate pe Via del Corso.
   În faţa Vaticanului învăluit în noapte m-au încercat gânduri pioase şi m-am simţit recunoscătoare că aveam o piaţă întreagă aproape numai pentru mine. N-am să îi socotesc aici pe cei câţiva carabinieri care priveau sideraţi la cele două colege ale mele care, desculţe, săreau în sus ca să-şi imortalizeze desprinderea de Terra într-o poză.
   Am văzut panorama Romei strălucind în noapte de pe Colle, Grădina de Portocali, Circo Massimo şi vizorul magic din Poarta Templierilor prin care se vedea în zare cupola Vaticanului. Mi-aş fi vârât bucuroasă mâna în Bocca della Verità, dar ce să vezi, când eram gata să îmi demonstrez sinceritatea, obiectivul era deja închis. La Roma doar la lumina zilei se află adevărul.

   N-am să spun tot, dar spre final recunosc cinstit că nici la întoarcere nu am prins loc la geam. Şi recunosc şi că, fără aparatul de fotografiat, mi-a scăpat o mulţime de chestii neobişnuite. Măcar le-am văzut, aşa cum ziceam mai sus, cu ochiul meu direct, cu inima.

Foto sus: detaliu de la intrarea in Abitart Hotel

Foto jos: Bocca della Verità (Gura Adevărului)

Emma si ingerasii mei

10 mai 2009, Ziua Părinților de Îngeri, București, preluări din postările de atunci de pe site-ul Organizației EMMA http://www.organizatiaemma.ro/

”Da, și a fost ziua de ieri, cu lumina sa specială, cu căldura și cu muzica ei fermecată, cu liniștea aceea în care fiecare știa exact pentru ce se află acolo. Nu era nevoie să știi cine era fiecare, deși ar fi fost plăcut, eram toate mămici și părinți de îngeri.

Soțul meu a cules din iarbă o hârtiuță colorată, a prins-o la capătul sforicelei cu care era legat balonul, ca să îl recunoască dintre celelalte când avea să fie sus, pe cer. Era o hârtie mică, de bomboană colorată. A fost acesta semnul distinctiv pentru balonul meu, condus de Sâmburel și ceilalți îngerași? Nu, cum poți să urmărești o bucațică de celofan colorat mai mult de zece metri? Au fost ochii noștri nesățioși, nedezlipiți de traiectoria balonului, de avântul pe care îl avea...

”Sâmburel al nostru e primul, îl vezi?”, mi-a șoptit soțul meu, mândru.

Era primul, într-adevăr și, dacă vreau ca asta să aibă o semnificație, ar fi că, iată, era ultimul venit în galeria atâtot îngerași, cel mai micuț și cel din urmă plâns...

Era un balonaș! Ne-am agățat speranța și dorul de un balonaș și ne-am dat drumul baierelor inimii privindu-i zborul spre neant!

Mulțumesc Bianca, Marwana, Liliana, Ana și tuturor mamelor care au făcut posibilă seara de ieri!

Cred că atunci când sunt, pentru unii, suspect de bună, când purtarea mea frizează incredibilul, când sunt aeriană, cred că atunci îi port pe umeri pe toți îngerașii mei.

Sâmburel (Doamne, oare care dintre voi i-ați spus prima dată așa?) a rămas un pui mic, peste al cărui nume s-a contopit imaginea celestă, amprentată pe retina mea pentru  vecie, al celui din urmă frățior al său, al șaptelea plecat. Am o singură imagine în minte, aceea duios de angelică a ultimului meu puiuț.

”Nu știam cum arată îngerii până să îl fi privit pe el."

Iar astăzi, ca și atunci, mă simt într-o totală lipsă de mine însămi... 

Cascadoriile Angelinei

    O ştiu pe Lara Croft de când jucam jocuri pe calculator şi încercam obsesiv să trec cu ea la un nivel superior. Îmi amintesc că era destul de împiedicată, dar, ca să spun cinstit, asta se datora lipsei de coordonare dintre degetele mele pe tastatură şi strategia pe care o urmăream. Că doar nu se căţăra fata şi nici nu făcea tumbe în aer de capul ei!
    Acuma, nu e că întruchipată fiind de Angelina, aventurile Larei ar fi mai coerente. Nu mă mai interesează ea, ci Angelina Jolie, care în filmul ăsta e încă echipată cu sânii ei originali.
    O plac pentru că este fiica lui Jon Voight şi mă intrigă faptul că a fost soţia lui Billy Bob Thornthon. Mi se pare firesc să fie partenera lui Brad Pitt şi o privesc fără să mă satur şi fără să mă hotărăsc dacă buzele ei îndeajuns de pline încât "să faci din ele o oală de sarmale" mi se par demne de copiat sau nu. Asupra figurii ei mi-am făcut deja o părere clară - e prea lătăreaţă, e prea bufnită-n faţă! A, şi am mai şi văzut-o jucând în diferite filme, în altele decât în Lara Croft. E harnică şi talentată şi încă poate să facă roluri mari.
    Dar despre hotărârea ei de a-şi tăia sânii, nu am cuvinte! O dublă mastectomie care ar trebui să îi salveze viaţa! Şi dacă ar fi fost să-şi ciopârţească gura, ar fi făcut același lucru, deşi tocmai aceste buze cărnoase sunt însuși brand-ul ei. Dar Angelina va şti să-şi spună replicile mai departe cu orice fel de buze, aşa cum Lara Croft ar şti să facă salturi mortale chiar dacă sânii ei cei noi i-au mai schimbat centrul de greutate.
    Iar eu promit să urmăresc actriţa și femeia, fără să caut să mai aflu bârfe despre ea.

Curte de poliţai

   Astăzi m-am hotărât să mă tund. Şi, pentru că nu fac din asta un eveniment, m-am dus la un coafor modest din cartier. O tunsoare e o tunsoare, urmează şi ea o procedură, important e meşteşugul celei care o execută, nu chiria pe metru pătrat pe care patronul trebuie să o plătească.

   Spaţiul acesta, amenajat într-o "casă pe pământ", funcţionează atât ca frizerie cât şi ca salon de coafură, aşa scrie pe geamul de afară cu vopsea. În fapt, erau deja înaintea mea la tuns şi bărbierit doi tineri. Cu cât mai diversificată treaba, cu atât mai palpitant! Singura lucrătoare în exerciţiu, o tânără bine făcută, cu plete negre tuci, gradate în două trepte atent selecţionate, a îngheţat o clipă cu briciul în aer deasupra unui obraz abia săpunit şi m-a rugat frumos s-aştept să-mi vină rândul. În holul de la intrare era încă o doamnă şi mă întrebam ce-o fi cu ea, că nu părea că-i programată, deşi era cam ciufulită.

   Abia m-am aşezat pe scaunul reglabil, abia m-a înfăşurat cu şorţul ăla impermeabil până la urechi, că a şi apărut un tip în tocul uşii. Şi am ştiut că-i poliţist de cum a intonat primele vocale. Mă mir şi eu de mine de intuiţia avută! Şi cum a început el să-i toarne coafezei complimente, că, vai, dar tot frumoasă eşti, că, vai, dar cum de nu te-ai măritat, că, vai, dar e păcat să rămâi atât de singură şi aşa frumoasă! Fata cam rămăsese cu bretonul meu prins între degete, în aer aşa că am intervenit, doar o să schimbe poliţaiul vorba:

   "Vă rog să n-o intimidaţi, că s-ar putea să-mi strice freza!" Dar nu mai putea omu' de freza mea!

   "Eh, cum nu mai sunt vremurile de altădată... Nu-i aşa, doamnă?, făcu la ciufulita de la intrare. Când eram eu poliţist (aha!) făceam de pază la blocul ăsta de pe colţ, al diplomaţilor şi veneam la cârciuma asta de peste drum, îmi aruncam vestonul şi cascheta şi jucam tenis de masă... aveau o bere bună... tu erai mică... maică-ta mă ştie! Nu-i aşa, doamnă?", ceru iar confirmare. 

   "Acuma nu mai merge, am împlinit cincizeci de ani de multişor. Dar tu nu îţi iei nişte zile libere, nu  pleci la mare două zile? Măi, dar frumoasă eşti!"

   "Mă duc în Turcia la vară, aştept să-mi iasă nişte acte...", a zis şi ea, că să-i arate că oareşice intenţii are. 

   "Aha, vrei să-ţi deschizi un salon acolo! Să-ţi dau nişte adrese, am nişte cunoştinţe. Aşa cochetă precum eşti... Dar, totuşi, poate vrei să mergi la mare..." Şi aveam emoţii de parcă de acceptul ei avea să depindă cărarea mea pe stânga.

   În nici zece minute noul meu look era deja gata. Uşor cazon, croit rapid din câteva clănţănituri de foarfece.