Dor

 Poate să fi fost zile întregi în care tânjeam de dor, poate să fi fost doar câteva clipe, însă mă topea acea așteptare nesfârșită, era durere surdă, căci nu știam pe atunci ce e acela dor. Mi se lipea parcă privirea de ochiurile de geam ale ferestrei prin care aș fi putut să-l văd venind, poate, cu trei minute mai devreme  înainte să aud poarta deschizându-se să intre el, călare pe bicicletă. Așa venea tata, pe bicicletă. Nu îmi amintesc ce se întâmpla apoi, dacă vorbeam cu el, ce îi povesteam, nu știu dacă îi promiteam că sunt cuminte până avea să vină data viitoare, am reținut numai că îl așteptam cu nerăbdare și fără să protestez.    

     Nu mă plângeam că m-am plictisit în casa mică de la țară, nu sufeream că eram doar eu și cu mamaia, pentru că nici nu mă plictiseam și nici nu îmi trebuia o companie specială, nu îmi doream decât să vină tata, deși nu aveam să plec înapoi cu el.

      Și până la urmă chiar a plecat de tot, iar eu m-am învățat să nu îl mai aștept, căci de acum doar el mă poate aștepta pe mine.

     De dor, mi s-a întâmplat chiar ieri să izbucnesc în plâns și-am plâns cu lacrimi înnodate pe bărbie. 

     Și încă mi-a mai fost în viața asta dor, și îmi mai e și acuma, însă mi-am zis că eu am să pot face asta, eu sunt puternică și am învățat să aștept. Căci știu că abia încheiată așteptarea, se risipește dorul, de parcă n-ar fi fost.

     Dar mi-am promis că nu o să mai las să-i fie dor de mine nimănui. Și de aceea scriu mesaje, dau telefoane, scriu mailuri, trimit scrisori, chiar scriu. 

     Căci dorul doare și rănește, trebuie să te porți frumos cu el, e viu, intens și e neiertător. Prefer de zece ori mai mult să spun că te iubesc decât să-ți spun cât dor îmi e de tine.