Îngerul bicicletelor

   

Cu vreo optsprezece ani în urmă, tata mă aştepta să vin acasă, în gara din Râmnicu Sărat, făcând trei'şpe - pai'şpe pe peron dintr-o parte în alta, într-un hal de surescitare cum nu îl mai văzusem până atunci. "Mi-au furat picioarele, mi-au furat bicicleta!", bolborosea ca un curcan zburătăcit. Păţise asta cât eu fusesem la examene, se întâmplase la noi în târg, în piaţă. Rămăsese fără bătrâna lui bicicletă, un Tohan verde "de damă", cumpărat aşa, fără cadru, anume să putem învăţa şi noi, fetele, s-o călărim băieţeşte, nu numai frate-miu. Ne-am rupt, pe rând, genunchii fiecare dintre noi,  ne-am disputat-o aprig, am tras-o la sorţi, am pus-o premiu, dar, mai ales l-a purtat pe tata de două ori pe zi la ţară, vreo 6 km dus-întors în două ture, unde hrănea câteva orătănii şi un câine credincios, indiferent de anotimp. N-a mai găsit-o niciodată şi nici alta n-a mai putut să-şi ia. Da, dacă ar fi fost să îi fi făcut vreodată tatălui meu un cadou adevărat, altul decât veşnicele perechi de şosete, acela ar fi fost o bicicletă. Tata s-a prăpădit și am ratat ocazia, aşa cum am ratat eu multe altele. Dar nu de toate îmi pare atât de rău.

    Ieri după masă, în Piaţa Obor, ni s-a furat bicicleta, de fapt un triciclu nemţesc pentru adulţi, dotat cu un coş de cumpărături între cele două roţi din spate. Şi nici măcar nu era a noastră! Eram cu soţul meu la cumpărături, nişte cartofi, vreo două vinete, un pepene, ca fiecare. Când ne-am întors la locul special amenajat, acolo unde priponisem tricicleta, nu ne-a venit să ne credem ochilor. Puhoi de lume peste tot, târgoveţi în toate părţile, bodyguarzi de la BGS, precupeţi şi hoţi! Toţi la vedere, mai puţin hoţii. Nimeni nu ştia nimic, nimeni n-a remarcat vehiculul furat, pe care, dealtminteri, îl admiră toţi trecătorii cu nesaţ. Era penibil, eram nişte caraghioşi, cum să ni se umfle ditamai tricicleta într-un loc unde până şi un ardei iute se negociază înainte de a fi băgat în traistă?

    Eu m-am întors acasă cu cartofii doldora în braţe, abia mascând cu ei inima-mi grea de supărare, iar soțul meu a plecat cu un echipaj la secția de Poliție pentru mai multe declarații. Furtul, pe de o parte, iar pe de alta acoperirea pagubei față de proprietar, ori tricicleta ori contravaloarea ei de vreo patru sute de euro, ne înghețase sufletul.

    Seara târziu, derulam înapoi filmul poveștii amândoi și ne dădeam seama că au fost niște momente care ni se păruseră suspecte. Un individ care s-a întors din drum, călare pe propria lui bicicletă și care, văzându-l pe soțul meu că proptește tricicleta în rastel a venit și și-a legat-o pe a lui alături, de o balustradă. Chiar ne-am gândit, fiecare în parte, de ce n-a pus-o și el în rastel, paralel cu a noastră. Probabil ca să poată acționa rapid, să aibă loc de acțiune. Ne-a mai trecut prin cap că a avut, cu siguranță și complici, probabil că ne-au urmărit prin piață și au ținut de șase cu telefoanele mobile. O treabă ca asta nu poți s-o faci decât în cârdășie. Și cei de la BGS, ei ce păzeau de fapt? Să numere grăunțele de pe știuleți, să iasă toate la inventar? Să nu se ia de gât cumpărătorii și vânzătorii când nu le ieșea tocmeala? Se pare că nu fără motiv un agent de la secția de furturi, un soi de ”copoi” cam ca Tommy Lee Jones din ”Evadatul” le-a spus mârâit printre dinți: ”Aveți grijă, știți că în vremurile astea greu se găsește un loc de muncă!”

    Ne găseam vinovați și noi, că lacătul cu care soțul meu a blocat roata n-a fost destul de solid, că am fi putut fi mai atenți la semnalele din jur, că am fi putut să ne grăbim. Că n-ar fi trebuit să fim atât de relaxați în piața cea mai mare a Bucureștiului, ziua-n amiaza mare! Nu mai vorbesc de explicațiile pe care a trebuit să le înșirăm în fața de acum ex-proprietarului  tricicletei, de comentariile filozofice că astfel de necazuri fac parte din viață și de angajamentul de a-i procura un alt vehicul de același tip.

    Aproape de miezul nopții a sunat telefonul. ”Copoiul” de serviciu ne-a anunțat că tricicleta a fost semnalizată de un agent de pază ca fiind abandonată undeva în piață.

    Să mergem la secție să o ridicăm.

    Nu știu dacă există un Dumnezeu al bicicletelor furate, dar am simțit intens că azi noapte un înger al acestora ne-a vegheat.