Păpuşă goală într-un copac

   "Păpuşă goală într-un copac", asta e tema și, dacă nu reușiți să vă închipuiți imediat imaginea asta, îmi va fi greu să vă descriu stupoarea de a vedea o ditamai păpuşa goală, bălăngănind în singurul copac din mijlocul unui rond de mahala. Îi lipsesc mâinile, însă altminteri pare completă, deşi despuiată. Copacul în care e agățată, la fel, e încă lipsit de frunze şi asta nu-i normal, ţinând cont de momentul calendaristic în care ne aflăm. Te înfioară imaginea asta, ba chiar te ia cu frig numai privind copacul chel împodobit cu o păpuşă spânzurată aiurea.

   Zile întregi m-am întrebat cine o fi pedepsit aşa păpuşa aia sau cine o fi avut ideea unei glume atât de sinistre. Cum o fi fost ca, în drum spre primul tomberon, să-i fi venit gândul netrebnic de a se descotorosi de ea azvârlind-o într-un copac, prin nimic altceva deosebit decât prin singurătatea lui. O fi privit în jur, o fi avut spectatori, l-o fi îndemnat cineva? Dar de ce să mă gândesc la autor ca la un "el"? Poate a fost o "ea", sătulă să fi fost tratată ca o păpuşă dezarticulată. Şi atunci, s-o fi debarasat de orişice i-ar fi adus aminte de statutul ei, atât de feminin, dar nefolositor. Să nu uităm că îi lipsesc braţele acestei jucării nefericite. Deşi ea n-are sentimente proprii, a fost tot timpul doar proiecţia unor dorinţe, al unui ideal de-a fi - cu părul lung şi ondulat, atunci când trebuia să reprezinte frumuseţea, rigidă când trebuia să pară demnă, stând în şezut cu fusta vălurită pe cuvertura unui recamier când trebuia să fie doar decor. O astfel de păpuşă nu-şi pierde mâinile degeaba, i-or fi fost smulse, i s-or fi făcut şedinţe voodoo. Orice femeie traumatizată devine expertă în tehnici de schilodit rivala.

    Acasă am o păpuşă asemănătoare de când eram de-o şchioapă, o cheamă Lidia, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să o arunc, în niciun caz să o expun aşa. Nepoata mea a îmbrăcat-o cu nişte hăinuţe mici de când era ea bebe şi uite că aşa mai amăgeşte un suflet de fetiţă.

   Zile de-a rândul mi-am propus să-i fac o poză acestui ansamblu copac-păpuşă şi n-am reuşit. Ba am uitat să îmi iau aparatul, ba n-am găsit un card disponibil, ba m-am gândit că o trecătoare ca mine fotografiind imaginea aceea poate părea la fel de ciudată ca şi păpuşa însăşi. Acum trei zile eram aproape pregătită, dar ce să vezi, în crengile copacului se leagănă acum în vânt două păpuşi, la fel de dezmembrate, identice aproape!   

De data asta poza am făcut-o în viteză şi o postez aici, dar şi-a pierdut efectul, căci două păpuşi cu aceeaşi soartă nu mai au urmă de mister. Ansamblul meu va deveni curând un loc comun. Am presimţirea că va fi o faptă în serie, premeditată şi uite aşa se duce naibii toată arta şi toată poezia. Şi cred că soluţia va fi să se taie cât mai urgent copacul, dacă va incita în continuare în loc să-și vadă de treaba lui, să facă şi el niște frunze acolo...

Fără discriminare

Copiii ăia îmi cer de fiecare dată când mă văd un leu și asta nu ar fi nimic, dar când l-am refuzat pe unul dintre ei, a asmuțit asupra mea o javră neagră ce-și făcea veacul în fața curții lor. Nu-mi place să o recunosc, dar l-am amenințat că voi chema Poliția. A ieșit atunci o femeie întâmplător pe poartă, cu o ditamai burta și cu un chiştoc aprins în mână și am profitat să-i raportez rapid conflictul cu jerpelică. A zis că n-are ce să-i facă, nu e copilul ei, l-a drăcuit și-a zis că stau mai multe familii în curtea aia. Când a trecut pe lângă el, s-a înfipt în hanoracul lui și i-a troznit cu dosul mâinii o scatoalcă, așa, preventiv. 

Sunt niște rromi săraci, copiii umblă în șleahtă, se urcă în tramvai și merg câteva stații să aducă apă de gătit de la arteziana de la Armenească. 

Acu' vreo două seri făceam drumul înapoi spre casă și i-am văzut că urcă scările tramvaiului buluc, de parcă îi gonea cineva de la spate. De fapt, doar se grăbeau să facă loc și ultimilor pasageri, un tânăr de culoare însoțit de fetița lui. Bărbatul zâmbea cu toată fața și, ați ghicit, desigur, dinții lui albi luminau jumătate de vagon așa că m-am trezit zâmbind și eu. Nici nu urcase pe platformă, rămăsese aproape sprijinit cu spatele de ușă, își susținea fetița urcată în fața lui pe scări și o îndemna vizibil să le zâmbească acelor copii de vârsta ei, chiar dacă erau aproape desculți și foarte jigăriţi. Se priveau unii pe alții și n-am putut să nu mă întreb dacă nuanța asemaănătoare a pielii lor îi făcea să se cerceteze astfel. 

Printre copiii rromi, vechi cunoștințe ale mele, era și o fetiță cu ochii albaștri, o raritate pe care maică-sa voia s-o țină parcă la secret, de o îmbrăca numai în zdrențe băiețești. I se ghiceau păduchii în păr de la distanță, dar ea privea numai către căpșorul cârlionțat al copilei cu pielea mai întunecată chiar decât a ei. La fel și ceilați, uitaseră să zbiere și să se certe ca de obicei, de data asta erau ușor în defensivă, cu ochii pironiți la omul acesta elegant și zâmbitor, preocupat să îi facă să socializeze cu fiica lui cu pantofi roșii și pardesiu Chanel.

Bărbatul căuta priviri complice în jur aşa că i-am direcţionat un zâmber incolor. De ce-am făcut-o?, mă întrebam. El ce făcea acolo, ce lecție dădea? Pe cine educa?

N-au mers decât o stație, au spus frumos ”la revedere” întregii asistențe și au coborât. Eu și vecinii mei de cartier am mers mai departe, la noi în mahala. De mâine iar o să-i întâlnesc și aș vrea să le surâd, dar ei or să îmi ceară iarăși bani, iar eu o să mă tem din nou de câinii lor... 

Pe trecerea mea

Intersecţia asta o traversez zilnic. E o încrucişare de străzi atât de generoasă, încât o trec fără probleme. Nu e marcată în niciun fel, nu e trasată nicio trecere de pietoni, de semafor -  nici vorbă! Oriunde te-ai afla pe parcursul ei, orice maşina te poate evita, mai ales că şoferii reduc viteza ca să se orienteze bine. Mi-am văzut, aşadar, de drum, chiar dacă, venind din aceeaşi direcţie cu mine am auzit un autoturism apropiindu-se din urmă.

 Ei, dar nici n-am ajuns bine în mijlocul intersecţiei că m-am auzit claxonată. Şi mai mult, maşina care abia m-a depăşit, de fapt şoferiţa, ca să nu-i zic "blonda", s-a hotărât să mă civilizeze, descărcând prin geamul abia lăsat al portierei o doză de adrenalină:

"Tu numai pe mijlocul străzii ştii să mergi?"

"Dar tu nu stii să mă ocoleşti?", i-am replicat fudulă, cât să mă tutuiesc cu ea.

Puteam să-i spun: "Dar tu nu vezi că-i trecere de pietoni?" aiurea, ca s-o bag în ceaţă sau "Alo, tu n-ai văzut că-i verde?" aşa, să-i stea inima că, pusă pe arţag, ar fi ratat un semafor sau "Hei, eu am prioritate, că trec în fiecare zi pe aici!", doar ca să-mi marchez, dominantă, teritoriul.

Eu m-am gândit să vă povestesc asta aici, ea, înciudată, şi-o fi scos celularul şi s-o fi plâns de traficul aglomerat cuiva dispus s-o creadă... Voi poate daţi de ea în alte intersecţii, ale voastre. Daţi-i ignor total şi treceţi mai departe!