Păpuşă goală într-un copac

   "Păpuşă goală într-un copac", asta e tema și, dacă nu reușiți să vă închipuiți imediat imaginea asta, îmi va fi greu să vă descriu stupoarea de a vedea o ditamai păpuşa goală, bălăngănind în singurul copac din mijlocul unui rond de mahala. Îi lipsesc mâinile, însă altminteri pare completă, deşi despuiată. Copacul în care e agățată, la fel, e încă lipsit de frunze şi asta nu-i normal, ţinând cont de momentul calendaristic în care ne aflăm. Te înfioară imaginea asta, ba chiar te ia cu frig numai privind copacul chel împodobit cu o păpuşă spânzurată aiurea.

   Zile întregi m-am întrebat cine o fi pedepsit aşa păpuşa aia sau cine o fi avut ideea unei glume atât de sinistre. Cum o fi fost ca, în drum spre primul tomberon, să-i fi venit gândul netrebnic de a se descotorosi de ea azvârlind-o într-un copac, prin nimic altceva deosebit decât prin singurătatea lui. O fi privit în jur, o fi avut spectatori, l-o fi îndemnat cineva? Dar de ce să mă gândesc la autor ca la un "el"? Poate a fost o "ea", sătulă să fi fost tratată ca o păpuşă dezarticulată. Şi atunci, s-o fi debarasat de orişice i-ar fi adus aminte de statutul ei, atât de feminin, dar nefolositor. Să nu uităm că îi lipsesc braţele acestei jucării nefericite. Deşi ea n-are sentimente proprii, a fost tot timpul doar proiecţia unor dorinţe, al unui ideal de-a fi - cu părul lung şi ondulat, atunci când trebuia să reprezinte frumuseţea, rigidă când trebuia să pară demnă, stând în şezut cu fusta vălurită pe cuvertura unui recamier când trebuia să fie doar decor. O astfel de păpuşă nu-şi pierde mâinile degeaba, i-or fi fost smulse, i s-or fi făcut şedinţe voodoo. Orice femeie traumatizată devine expertă în tehnici de schilodit rivala.

    Acasă am o păpuşă asemănătoare de când eram de-o şchioapă, o cheamă Lidia, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să o arunc, în niciun caz să o expun aşa. Nepoata mea a îmbrăcat-o cu nişte hăinuţe mici de când era ea bebe şi uite că aşa mai amăgeşte un suflet de fetiţă.

   Zile de-a rândul mi-am propus să-i fac o poză acestui ansamblu copac-păpuşă şi n-am reuşit. Ba am uitat să îmi iau aparatul, ba n-am găsit un card disponibil, ba m-am gândit că o trecătoare ca mine fotografiind imaginea aceea poate părea la fel de ciudată ca şi păpuşa însăşi. Acum trei zile eram aproape pregătită, dar ce să vezi, în crengile copacului se leagănă acum în vânt două păpuşi, la fel de dezmembrate, identice aproape!   

De data asta poza am făcut-o în viteză şi o postez aici, dar şi-a pierdut efectul, căci două păpuşi cu aceeaşi soartă nu mai au urmă de mister. Ansamblul meu va deveni curând un loc comun. Am presimţirea că va fi o faptă în serie, premeditată şi uite aşa se duce naibii toată arta şi toată poezia. Şi cred că soluţia va fi să se taie cât mai urgent copacul, dacă va incita în continuare în loc să-și vadă de treaba lui, să facă şi el niște frunze acolo...