Copiii ăia îmi cer de fiecare dată când mă văd un leu și asta nu ar fi nimic, dar când l-am refuzat pe unul dintre ei, a asmuțit asupra mea o javră neagră ce-și făcea veacul în fața curții lor. Nu-mi place să o recunosc, dar l-am amenințat că voi chema Poliția. A ieșit atunci o femeie întâmplător pe poartă, cu o ditamai burta și cu un chiştoc aprins în mână și am profitat să-i raportez rapid conflictul cu jerpelică. A zis că n-are ce să-i facă, nu e copilul ei, l-a drăcuit și-a zis că stau mai multe familii în curtea aia. Când a trecut pe lângă el, s-a înfipt în hanoracul lui și i-a troznit cu dosul mâinii o scatoalcă, așa, preventiv.
Sunt niște rromi săraci, copiii umblă în șleahtă, se urcă în tramvai și merg câteva stații să aducă apă de gătit de la arteziana de la Armenească.
Acu' vreo două seri făceam drumul înapoi spre casă și i-am văzut că urcă scările tramvaiului buluc, de parcă îi gonea cineva de la spate. De fapt, doar se grăbeau să facă loc și ultimilor pasageri, un tânăr de culoare însoțit de fetița lui. Bărbatul zâmbea cu toată fața și, ați ghicit, desigur, dinții lui albi luminau jumătate de vagon așa că m-am trezit zâmbind și eu. Nici nu urcase pe platformă, rămăsese aproape sprijinit cu spatele de ușă, își susținea fetița urcată în fața lui pe scări și o îndemna vizibil să le zâmbească acelor copii de vârsta ei, chiar dacă erau aproape desculți și foarte jigăriţi. Se priveau unii pe alții și n-am putut să nu mă întreb dacă nuanța asemaănătoare a pielii lor îi făcea să se cerceteze astfel.
Printre copiii rromi, vechi cunoștințe ale mele, era și o fetiță cu ochii albaștri, o raritate pe care maică-sa voia s-o țină parcă la secret, de o îmbrăca numai în zdrențe băiețești. I se ghiceau păduchii în păr de la distanță, dar ea privea numai către căpșorul cârlionțat al copilei cu pielea mai întunecată chiar decât a ei. La fel și ceilați, uitaseră să zbiere și să se certe ca de obicei, de data asta erau ușor în defensivă, cu ochii pironiți la omul acesta elegant și zâmbitor, preocupat să îi facă să socializeze cu fiica lui cu pantofi roșii și pardesiu Chanel.
Bărbatul căuta priviri complice în jur aşa că i-am direcţionat un zâmber incolor. De ce-am făcut-o?, mă întrebam. El ce făcea acolo, ce lecție dădea? Pe cine educa?
N-au mers decât o stație, au spus frumos ”la revedere” întregii asistențe și au coborât. Eu și vecinii mei de cartier am mers mai departe, la noi în mahala. De mâine iar o să-i întâlnesc și aș vrea să le surâd, dar ei or să îmi ceară iarăși bani, iar eu o să mă tem din nou de câinii lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ai avut un gând anume pentru care te-ai oprit aici? Ai vrea să-mi spui ceva? Ok!
Pe mine mă găsești aici. De ce să nu-mi vorbeşti?