Bocci e ultima venită. S-a ales cu numele acesta pentru că e boccie, aşa de urâţică încât m-a bufnit râsul în secunda a doua după ce-am văzut-o. Tărcată, că nici nu-ţi dai seama ce expresie are, seamănă la fel de bine cu o maimuţică dar şi cu o mangustă. Cum să combini aceste două animale astfel încât să iasă o pisicuţă este un mister pe care nu încerc să-l descifrez, prefer s-o tachinez cu numele acesta caraghios şi gata.
"Avem o pisicuţă." "Şi cum o cheamă pe pisica voastră?" "O cheamă Bokcy!" De parcă ştie cineva de unde i se trage numele! E suficient de sonor ca să răspundă când o chem şi destul de exotic pentru un animăluţ cu o făţucă în patru culori precum a ei.
Păi da, te îndeamnă la diminutive fără să vrei, trebuie s-o alinţi cumva ca să poţi depăşi bariera legată de aspectul fizic.
Taică-său e campion, cu pedigree, aşa s-a lăudat doamna de la care am luat-o. Un ditamai motanul albăstrui, fosta stăpână cică e "Chartreux", dar soţul meu este convins că e un "British Shorthair", în orice caz un căpăţânos de zici că tocmai înghițise un vrăbioi. Pisica mamă a fost prezentată ca "Angora", dar e o birmaneză, cel mult o pisică de Bali. Şi mie la telefon mi-a vîndut gogoşi, mi-a zis de Bocci că e băieţel, când colo, cele două probe, a sexului şi a puricilor, le-a ratat cu brio.
Ei, uite de aceea am dat pe ea numai un leu, cât să nu-i fie de pomană pe lumea cealaltă fostei stăpâne. Că n-are caractere clare de la niciunul din părinţi, dacă ar fi fost toată albastră sau întreagă bej, cafea cu lapte, ar fi putut să treacă drept rasată, aşa, au scos-o din baia întunecată ţinând-o de gât ca pe o jivină, am schimbat două vorbe în hol şi gata adopţia. Riscantă treabă. Bocci are pe faţă mai multe culori, predominant e neagră, se disting apoi clar urme de roşcat şi de alb, iar tâmplele-i sunt vineţii, de parcă tocmai a fost tamponată cu albastru de metil. Pisică de război. Pisică glonţ. Bombardament. Pisică de asalt.
Bocci urmează lungului şir de animale care mi-au fost dragi. Codiţă, căţelul roşcovan, numit aşa pentru că tocmai citisem Băiatul din cămaşa cu cai, şleahta fără sfârşit de motani maidanezi Vasilică, căraţi de prin subsolul blocului spre disperarea mamei, apoi pisica Xena cea cu ochi violeţi, care m-a umplut de bube și pe care un veterinar mi-a recomandat să o tratez definitiv "cu un pietroi în cap".
Au fost apoi Dolly şi Micky, o căţea dobermann, corcită şi ea şi un motan birmanez, o vietate seducătoare. Cu Dolly am dormit în pat un an, până s-a făcut prea mare ca să mai avem loc una de alta, iar Micky, motanul, din devotament, ne aducea ofrande din cartier alţi pui de pisoi pe care îi ucidea.
Dolly s-a prăpădit la 12 ani, bolnavă, iar Micky s-a sfârşit în urma unei bătălii cu un câine. Stăpânul acestuia şi-a asmuţit animalul cu cruzime, însetat de victoria rasei câineşti asupra celei pisiceşti.
Au fost vietăţi dăruite sau pripăşite, nu contează, ne-au ţinut inspiraţi, îndrăgostiţi, uimiţi.
E rândul lui Bocci. Când o alint, îi zic Boccellina sau Bocceluţa. Încă nu ne cunoaştem bine, încă e temătoare şi distantă. Acum doarme, leşinată după o zi de joacă, zvâcneşte în somn şi suge din reflex, cum făcea până de curând la ţâţa mamei ei.
Să nu facem confuzii.
Bocci nu e copilul meu, eu nu sunt mama ei.
