Paie în burtă

    Sunt amintiri de care nu ne putem descotorosi, care stau agățate de noi și care punctează diverse momente din viață cărora, cel mai adesea, nu le imprimă nicio semnificație ulterioară.
    O să vă povestesc despre ceea ce cred că este prima amintire din viața mea, produsă de o întâmplare nefastă petrecută în satul natal al mamei mele, în Bălțații Noi, devenit apoi Valea Râmnicului.

    Aveam puțin până în doi ani și îmi amintesc că mamaia mă căra cu ea de mână pe ulița satului în sus să vedem și noi femeia moartă pe care aveau să o taie pe burtă niște doctori și să o umple apoi cu paie. Amărâta, al cărui nume mama încă s-ar putea să îl mai știe, își luase viața singură și, dacă aș face niște cercetări amănunțite, poate că aș afla acum și motivul. Mai știu că eram așa de mică, pentru că mama n-a însoțit-o pe mamaia să vadă evenimentul de teamă să nu lepede, gravidă fiind cu sora mea mai mica cu doi ca mine. Așa că m-a trimis pe mine, făcând, inconștient, să prindă rădăcini în memoria mea această primă amintire, formată aproape numai din cuvinte, din imaginile din mintea mea a unei burți spintecate, a unor paie care aveau să fie îndesate într-un pântece golit, din tulburarea unor oameni buluciți pe turmulucii unui gard și din parcursul unui drum de țară ce parcă nu se mai sfârșea.

    Toate celelalte amintiri ale mele sunt ulterioare acesteia și, slavă Domnului, sunt destule!

   Știu că sunt alții care au amintiri și mai precoce, soțul meu, de exemplu, își amintește că era în landoul cu care îl plimba mama sa și, probabil când se plictisea în timpul staționărilor prea lungi, răsucea cu degetele de bebeluș ceva mai răsărit piulițele care reglau mânerul căruciorului.

    Iar dacă aș lansa o provocare să aflăm cui îi revin în minte imagini și întâmplări atât de timpurii, cu siguranță ar fi destui care să recunoască a avea în cotloanele memoriei astfel de amintiri fragmentate, care dau startul conștiinței de a fi a fiecăruia din noi.

    Nu e că până atunci nu am fi fost oricum înzestrați cu conștiință, că nu am fi fost vii, sunt studii care spun că suntem conștienți de noi încă mult înainte să fim recunoscuți ca atare.

    Ne creăm amintiri în fel și chip, ne întâlnim și povestim doar-doar  am putea descoperi și am putea pune cap la cap crâmpeie dintr-un trecut comun. Ne bucurăm când firele se leagă. Cel mai frumos e când trăim din plin, clădind viitoare amintiri durabile. O amintire poate să doară, să nedumerească, să înfurie, să întristeze, să încânte, să ne facă mari. Sunt crescută din amintiri și le plâng pe cele transformate de-a lungul timpului.

    Oricare dintre ele poate fi reținută într-un fel sau altul așa încât să poată fi apoi redată.

    Dar despre ultima amintire pe care ar putea să o aibă cineva, cine ce va putea să povestească?

    Așa că mă bazez pe voi că o să știți să aveți grijă de propriile voastre amintiri.

                                                                                                     În fotografie Darius Diaconeasa

Îngerul bicicletelor

   

Cu vreo optsprezece ani în urmă, tata mă aştepta să vin acasă, în gara din Râmnicu Sărat, făcând trei'şpe - pai'şpe pe peron dintr-o parte în alta, într-un hal de surescitare cum nu îl mai văzusem până atunci. "Mi-au furat picioarele, mi-au furat bicicleta!", bolborosea ca un curcan zburătăcit. Păţise asta cât eu fusesem la examene, se întâmplase la noi în târg, în piaţă. Rămăsese fără bătrâna lui bicicletă, un Tohan verde "de damă", cumpărat aşa, fără cadru, anume să putem învăţa şi noi, fetele, s-o călărim băieţeşte, nu numai frate-miu. Ne-am rupt, pe rând, genunchii fiecare dintre noi,  ne-am disputat-o aprig, am tras-o la sorţi, am pus-o premiu, dar, mai ales l-a purtat pe tata de două ori pe zi la ţară, vreo 6 km dus-întors în două ture, unde hrănea câteva orătănii şi un câine credincios, indiferent de anotimp. N-a mai găsit-o niciodată şi nici alta n-a mai putut să-şi ia. Da, dacă ar fi fost să îi fi făcut vreodată tatălui meu un cadou adevărat, altul decât veşnicele perechi de şosete, acela ar fi fost o bicicletă. Tata s-a prăpădit și am ratat ocazia, aşa cum am ratat eu multe altele. Dar nu de toate îmi pare atât de rău.

    Ieri după masă, în Piaţa Obor, ni s-a furat bicicleta, de fapt un triciclu nemţesc pentru adulţi, dotat cu un coş de cumpărături între cele două roţi din spate. Şi nici măcar nu era a noastră! Eram cu soţul meu la cumpărături, nişte cartofi, vreo două vinete, un pepene, ca fiecare. Când ne-am întors la locul special amenajat, acolo unde priponisem tricicleta, nu ne-a venit să ne credem ochilor. Puhoi de lume peste tot, târgoveţi în toate părţile, bodyguarzi de la BGS, precupeţi şi hoţi! Toţi la vedere, mai puţin hoţii. Nimeni nu ştia nimic, nimeni n-a remarcat vehiculul furat, pe care, dealtminteri, îl admiră toţi trecătorii cu nesaţ. Era penibil, eram nişte caraghioşi, cum să ni se umfle ditamai tricicleta într-un loc unde până şi un ardei iute se negociază înainte de a fi băgat în traistă?

    Eu m-am întors acasă cu cartofii doldora în braţe, abia mascând cu ei inima-mi grea de supărare, iar soțul meu a plecat cu un echipaj la secția de Poliție pentru mai multe declarații. Furtul, pe de o parte, iar pe de alta acoperirea pagubei față de proprietar, ori tricicleta ori contravaloarea ei de vreo patru sute de euro, ne înghețase sufletul.

    Seara târziu, derulam înapoi filmul poveștii amândoi și ne dădeam seama că au fost niște momente care ni se păruseră suspecte. Un individ care s-a întors din drum, călare pe propria lui bicicletă și care, văzându-l pe soțul meu că proptește tricicleta în rastel a venit și și-a legat-o pe a lui alături, de o balustradă. Chiar ne-am gândit, fiecare în parte, de ce n-a pus-o și el în rastel, paralel cu a noastră. Probabil ca să poată acționa rapid, să aibă loc de acțiune. Ne-a mai trecut prin cap că a avut, cu siguranță și complici, probabil că ne-au urmărit prin piață și au ținut de șase cu telefoanele mobile. O treabă ca asta nu poți s-o faci decât în cârdășie. Și cei de la BGS, ei ce păzeau de fapt? Să numere grăunțele de pe știuleți, să iasă toate la inventar? Să nu se ia de gât cumpărătorii și vânzătorii când nu le ieșea tocmeala? Se pare că nu fără motiv un agent de la secția de furturi, un soi de ”copoi” cam ca Tommy Lee Jones din ”Evadatul” le-a spus mârâit printre dinți: ”Aveți grijă, știți că în vremurile astea greu se găsește un loc de muncă!”

    Ne găseam vinovați și noi, că lacătul cu care soțul meu a blocat roata n-a fost destul de solid, că am fi putut fi mai atenți la semnalele din jur, că am fi putut să ne grăbim. Că n-ar fi trebuit să fim atât de relaxați în piața cea mai mare a Bucureștiului, ziua-n amiaza mare! Nu mai vorbesc de explicațiile pe care a trebuit să le înșirăm în fața de acum ex-proprietarului  tricicletei, de comentariile filozofice că astfel de necazuri fac parte din viață și de angajamentul de a-i procura un alt vehicul de același tip.

    Aproape de miezul nopții a sunat telefonul. ”Copoiul” de serviciu ne-a anunțat că tricicleta a fost semnalizată de un agent de pază ca fiind abandonată undeva în piață.

    Să mergem la secție să o ridicăm.

    Nu știu dacă există un Dumnezeu al bicicletelor furate, dar am simțit intens că azi noapte un înger al acestora ne-a vegheat. 

Bocceluţa

Bocci e ultima venită. S-a ales cu numele acesta pentru că e boccie, aşa de urâţică încât m-a bufnit râsul în secunda a doua după ce-am văzut-o. Tărcată, că nici nu-ţi dai seama ce expresie are, seamănă la fel de bine cu o maimuţică dar şi cu o mangustă. Cum să combini aceste două animale astfel încât să iasă o pisicuţă este un mister pe care nu încerc să-l descifrez, prefer s-o tachinez cu numele acesta caraghios şi gata.

 "Avem o pisicuţă." "Şi cum o cheamă pe pisica voastră?" "O cheamă Bokcy!" De parcă ştie cineva de unde i se trage numele! E suficient de sonor ca să răspundă când o chem şi destul de exotic pentru un animăluţ cu o făţucă în patru culori precum a ei.

Păi da, te îndeamnă la diminutive fără să vrei, trebuie s-o alinţi cumva ca să poţi depăşi bariera legată de aspectul fizic.

Taică-său e campion, cu pedigree, aşa s-a lăudat doamna de la care am luat-o. Un ditamai motanul albăstrui, fosta stăpână cică e "Chartreux", dar soţul meu este convins că e un "British Shorthair", în orice caz un căpăţânos de zici că tocmai înghițise un vrăbioi. Pisica mamă a fost prezentată ca "Angora", dar e o birmaneză, cel mult o pisică de Bali. Şi mie la telefon mi-a vîndut gogoşi, mi-a zis de Bocci că e băieţel, când colo, cele două probe, a sexului şi a puricilor, le-a ratat cu brio.

Ei, uite de aceea am dat pe ea  numai un leu, cât să nu-i fie de pomană pe lumea cealaltă fostei stăpâne. Că n-are caractere clare de la niciunul din părinţi, dacă ar fi fost toată albastră sau întreagă bej, cafea cu lapte, ar fi putut să treacă drept rasată, aşa, au scos-o din baia întunecată ţinând-o de gât ca pe o jivină, am schimbat două vorbe în hol şi gata adopţia. Riscantă treabă. Bocci are pe faţă mai multe culori, predominant e neagră, se disting apoi clar urme de roşcat şi de alb, iar tâmplele-i sunt vineţii, de parcă tocmai a fost tamponată cu albastru de metil. Pisică de război. Pisică glonţ. Bombardament. Pisică de asalt.

Bocci urmează lungului şir de animale care mi-au fost dragi. Codiţă, căţelul roşcovan, numit aşa pentru că tocmai citisem Băiatul din cămaşa cu cai, şleahta fără sfârşit de motani maidanezi Vasilică, căraţi de prin subsolul blocului spre disperarea mamei, apoi pisica Xena cea cu ochi violeţi, care m-a umplut de bube și pe care un veterinar mi-a recomandat să o tratez definitiv "cu un pietroi în cap". 

Au fost apoi Dolly şi Micky, o căţea dobermann, corcită şi ea şi un motan birmanez, o vietate seducătoare. Cu Dolly am dormit în pat un an, până s-a făcut prea mare ca să mai avem loc una de alta, iar Micky, motanul, din devotament, ne aducea ofrande din cartier alţi pui de pisoi pe care îi ucidea. 

Dolly s-a prăpădit la 12 ani, bolnavă, iar Micky s-a sfârşit în urma unei bătălii cu un câine. Stăpânul acestuia şi-a asmuţit animalul cu cruzime, însetat de victoria rasei câineşti asupra celei pisiceşti.

Au fost vietăţi dăruite sau pripăşite, nu contează, ne-au ţinut inspiraţi, îndrăgostiţi, uimiţi. 

E rândul lui Bocci. Când o alint, îi zic Boccellina sau Bocceluţa. Încă nu ne cunoaştem bine, încă e temătoare şi distantă. Acum doarme, leşinată după o zi de joacă, zvâcneşte în somn şi suge din reflex, cum făcea până de curând la ţâţa mamei ei.

Să nu facem confuzii.

Bocci nu e copilul meu, eu nu sunt mama ei.

Păpuşă goală într-un copac - part II

De acum mi-e clar că cine are prin vecini o păpuşă tristă, care ocupă nejustificat un colţ din casă, o să pândească un moment propice ca s-o agaţe în copacul din rondul dedicat. S-o fi făcut chiar o strigare, un îndemn civic de a participa la descotorosirea de mini manechinele astea, în scopul debarasării de amintiri stânjenitoare cât şi pentru propovăduirea unor tendinţe noi. 

În primul rând au lepădat de pe păpuşi şi ultimele rămăşiţe de veşminte, de parcă mult mai bine le-ar sta goale decât demodate sau ponosite. În goliciunea lor, ele probabil că exprimă oareşce, foarte posibil abandonul, dar cum să te transpui atât de mult în mintea seacă a făptuitorilor? Cu siguranţă le-au batjocorit, căci le lipsesc şi membre, una are sânii turtiţi, alta e mâzgălită şi s-or fi canonit zvârlindu-le în sus de atâtea ori până s-au agăţat definitiv în cioturi, că doar nu or fi rezemat vreo scară de tulpină ca să ajungă să împodobească crengile aşa.

Nu ştiu pe cine poate să distreze asta, nu face nimeni niciun efort să le dea jos, nici gunoierii nu scutură copacul. Efectul vizual e cel puţin surprinzător, am auzit şi alte persoane în tramvai dorindu-şi să coboare la staţia asta ca să le facă poze, s-au prins că se înmulţesc treptat, probabil noaptea, în anonimat.

Păpuşile nu au identitate. Au fost cândva Lidia, Cristina, Nadia, însă a dispărut cu totul generaţia asta. Acum sunt toate Barbie - ba mireasă, ba în vacanţă, până şi la birou, manager, există o păpuşă Barbie. Şi dacă nu există, ce contează, e chestie de marketing până o să cucerească şi asta piaţa. Acelaşi trup perfect în situaţii diferite. Toate la fel, toate iubitele lui Ken.

Păpuşile nu se dezvoltă în copaci, aşa că nu pot trece drept fructele acestuia din intersecţie. Copacul în sine nici nu mai contează, a devenit numai suport al unor jucării dezafectate. Păpuşile nu cresc în niciun fel, rămân mereu aceleaşi, se adaptează la toate vârstele fetiţelor. Rămân prietene pe viaţă sau până când fetiţa găseşte că partenera ei de joacă a devenit deodată demodată. Nu mai dă bine să iasă cu ea în lume, e depăşită ca structură, are expresia blocată, pantofi copilăreşti. Fetiţa se îndrăgosteşte şi, ca să n-aibă concurenţă, ascunde de ochii iubitului imberb păpuşa trădătoare a inocenţei ei recente. Singuri acasă, încep să împartă confidenţe, iar de aici până la surghiunirea în copac a tuturor păpuşilor părtaşe la acest amor e doar un salt în aer, cu detentă.

Păpuşile nu suferă, n-au sentimente proprii, sunt doar depozite de amintiri, butaforie reciclabilă, într-un proces modern de înnoire a patrimoniului personal. Trecând de dragostea precoce, fetiţele vor căuta noi surse de distracţie, care să lase tot mai puţine mărturii asupra nestatorniciei lor...

Un tătic şi un Crăciun

Miruna

Povestea este scrisă de fratele meu, Cristi Brătulea! Eu i-am pus doar diacritice şi câteva virgule...  

                                                                                                                                          

    Joi noapte Mirunei i-a fost cam rău, a tuşit într-una. Dimineaţa, când a dus-o Aurora la creşa, a informat-o pe Magda, educatoarea. După amiază - amândoi la serviciu. Aurora a uitat telefonul acasă. Mă sună pe la 16:30 şi-mi spune că Mirunei i-a fost rău, temperatura şi tuse şi i s-a dat tratament la creşă. Acum era acasă şi dormea. Am stabilit sa mergem cu ea la urgenţe în spital, când o să vin şi eu acasă, după ora 18. Am sosit şi Aurora îmi spune că la creşa a avut 38 cu 2, i s-a dat Ibalgin şi la 2 ore după ce a luat Ibalginul avea 38 cu 5. Nasol!

    S-a trezit pacientul. În timp ce o îmbrăca, noi discutam despre starea ei de sănătate. Şi-a dat seama unde vom merge şi a început... infernul: "Nu vleaaauuuuu la Alinaaaa!", Alina fiind medicul ei de familie."Nu mergem la Alina"! Nuuuuu vleauuuuuu la doctoooor!" "Mergem doar la plimbare cu maşina! Nu vrei sa conduci tu?" "Nuuuuuuu, nuu vleaaaauuuuuu!" Am luat-o în braţe şi ne-am dus la maşina. Eu în spate cu ea, Aurora la volan! În spate, stând cu ea, m-am simţit ca-n mijlocul galeriilor reunite stelisto-rapidisto-dinamoviste! "Nu vleauuuuuuuuuu la doctooorrr! Nu vleaaauuuuuu injecţiiiiiii!" Dacă aş deschide trapa, mi s-ar face loc mai ceva ca celor de la Smurd! 

    Ajungem la spital. Ne dăm jos. Închidem portierele. "Nuuuuu vleaaaaauuuuu la doctorrrrrrr! Nu vleau injecţiiiiiii!" Oare de ce portarul a intrat în gheretă?! O fi izolată fonic, îmi spun! Trecem de poartă.Cu fiecare pas, decibelii emişi de Miruna îşi fac simţite efectele! "Nuuuu vleauuuuuuu la doctooorrrr!", motoarele unui Boeing la decolare sunt "mici copii" pe langă ce "scoate" Miru! "Nu vleauuuuu injecţiiiiii"! Toate privirile celor aflaţi în curtea spitalului sunt pe noi!   Timpul s-a oprit in loc: bârfele pacientelor ieşite-n curte sau pe geamul saloanelor au rămas în vânt, fumul celor care au ieşit la o ţigară parcă a îngheţat! Mai avem cam 15 m. Se văd treptele şi uşa salonului de primiri urgenţe. În timp ce Miruna "scandează" "nu vleauuuuuu la doctorrrr!", trecem pe lângă maşinile parcate în interiorul spitalului şi observ cu coada ochiului cum două din ele încep să clipească din stopuri şi semnalizări! Mde, sensibile(scumpe)! 

    Ajungem la trepte şi, în timp ce le urcăm, îmi imaginez că asistenta este deja cu uşa cabinetului deschisă, aşteptându-ne. Intrăm în sala de aşteptare şi-mi revin. Nici gând de asistentă în pragul usii! O fi având pacient... Mă apropii de uşă. "Nu vleauuuuuu la doctooorrrr"!, ecoul sălii de aşteptare amplifică "dorinta" Mirunei!" Cioc-cioc"!, nu aud nimic şi deschid uşa încet. În spatele unui birou, o asistentă e cu privirea într-un monitor. Studiază sau e pe Facebook! "Nu vleauuuuuu!" "Ce a păţit?", i-am citit pe buze. Tuse... temperatură...! Ridică un receptor şi vorbeşte cu cineva. "Recitalul" continuă! "Haideţi s-o cântărim până vine dl. doctor!" "Nu vleauuuuu"! 11 kg are... modelul meu! Aeromodel! Cu plămâni de Boeing!
    Se deschide uşa. "Bună ziua - bună ziua"! "Ce a păţit copilul?" "Nu vleauuuuu la doctorrrrr, nu vleauuuuuu injecţiiiiii"! E rândul medicului să-mi citească pe buze: tuse... temperatură....! A scos stetoscopul şi ascultă pe Miru. "Nu vleeeaaaaauuuuuu!" "La plămâni nu are nimic!" Mi s-a luat o piatră de pe inimă! Mi se pare că şi Miruna s-a calmat la auzul vorbelor! "Hai să verificăm şi gâtul, vrei? Scoţi limbuţa şi facem aaaa!" Miruna-i calmă şi face ceea ce îi spune dl. doctor. "Şi gâtul este curat", ni se spune! Respirăm uşuraţi! Dl. doctor prescrie reţeta."Ştiţi, domnu' doctor, noi nu am vrea să-i dăm antibiotice!" "Nici nu este cazul"!

    O bucurie imensă îmi invadează tot corpul: este pentru prima dată când un medic de la urgenţă nu prescrie tratament cu antibiotice, sirop sau injectabil! Dl. doctor se ridică de la birou, îi dă Aurorei reţeta şi, în timp ce o mângâia pe cap pe Miruna, spune: "Mai sunt şi oameni cu caracter"!!! "Bună ziua şi serviciu uşor vă dorim"! Închidem uşa în urma noastră şi, în acelaşi gând şi timp cu Aurora, mă îndrept către avizier. Aurora: "Ce zi este astăzi?"Eu, aproape în acelaşi timp: "În cât suntem azi?" Luni, marti... Se deschide uşa cabinetului, iese dl.doctor. Trece pe lângă noi cu paşi repezi şi zâmbeşte. Şi-a dat seama ce făceam!

    Vineri, 10 mai 2013, medic de garda, dr. Crăciun!

Păpuşă goală într-un copac

   "Păpuşă goală într-un copac", asta e tema și, dacă nu reușiți să vă închipuiți imediat imaginea asta, îmi va fi greu să vă descriu stupoarea de a vedea o ditamai păpuşa goală, bălăngănind în singurul copac din mijlocul unui rond de mahala. Îi lipsesc mâinile, însă altminteri pare completă, deşi despuiată. Copacul în care e agățată, la fel, e încă lipsit de frunze şi asta nu-i normal, ţinând cont de momentul calendaristic în care ne aflăm. Te înfioară imaginea asta, ba chiar te ia cu frig numai privind copacul chel împodobit cu o păpuşă spânzurată aiurea.

   Zile întregi m-am întrebat cine o fi pedepsit aşa păpuşa aia sau cine o fi avut ideea unei glume atât de sinistre. Cum o fi fost ca, în drum spre primul tomberon, să-i fi venit gândul netrebnic de a se descotorosi de ea azvârlind-o într-un copac, prin nimic altceva deosebit decât prin singurătatea lui. O fi privit în jur, o fi avut spectatori, l-o fi îndemnat cineva? Dar de ce să mă gândesc la autor ca la un "el"? Poate a fost o "ea", sătulă să fi fost tratată ca o păpuşă dezarticulată. Şi atunci, s-o fi debarasat de orişice i-ar fi adus aminte de statutul ei, atât de feminin, dar nefolositor. Să nu uităm că îi lipsesc braţele acestei jucării nefericite. Deşi ea n-are sentimente proprii, a fost tot timpul doar proiecţia unor dorinţe, al unui ideal de-a fi - cu părul lung şi ondulat, atunci când trebuia să reprezinte frumuseţea, rigidă când trebuia să pară demnă, stând în şezut cu fusta vălurită pe cuvertura unui recamier când trebuia să fie doar decor. O astfel de păpuşă nu-şi pierde mâinile degeaba, i-or fi fost smulse, i s-or fi făcut şedinţe voodoo. Orice femeie traumatizată devine expertă în tehnici de schilodit rivala.

    Acasă am o păpuşă asemănătoare de când eram de-o şchioapă, o cheamă Lidia, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să o arunc, în niciun caz să o expun aşa. Nepoata mea a îmbrăcat-o cu nişte hăinuţe mici de când era ea bebe şi uite că aşa mai amăgeşte un suflet de fetiţă.

   Zile de-a rândul mi-am propus să-i fac o poză acestui ansamblu copac-păpuşă şi n-am reuşit. Ba am uitat să îmi iau aparatul, ba n-am găsit un card disponibil, ba m-am gândit că o trecătoare ca mine fotografiind imaginea aceea poate părea la fel de ciudată ca şi păpuşa însăşi. Acum trei zile eram aproape pregătită, dar ce să vezi, în crengile copacului se leagănă acum în vânt două păpuşi, la fel de dezmembrate, identice aproape!   

De data asta poza am făcut-o în viteză şi o postez aici, dar şi-a pierdut efectul, căci două păpuşi cu aceeaşi soartă nu mai au urmă de mister. Ansamblul meu va deveni curând un loc comun. Am presimţirea că va fi o faptă în serie, premeditată şi uite aşa se duce naibii toată arta şi toată poezia. Şi cred că soluţia va fi să se taie cât mai urgent copacul, dacă va incita în continuare în loc să-și vadă de treaba lui, să facă şi el niște frunze acolo...

Fără discriminare

Copiii ăia îmi cer de fiecare dată când mă văd un leu și asta nu ar fi nimic, dar când l-am refuzat pe unul dintre ei, a asmuțit asupra mea o javră neagră ce-și făcea veacul în fața curții lor. Nu-mi place să o recunosc, dar l-am amenințat că voi chema Poliția. A ieșit atunci o femeie întâmplător pe poartă, cu o ditamai burta și cu un chiştoc aprins în mână și am profitat să-i raportez rapid conflictul cu jerpelică. A zis că n-are ce să-i facă, nu e copilul ei, l-a drăcuit și-a zis că stau mai multe familii în curtea aia. Când a trecut pe lângă el, s-a înfipt în hanoracul lui și i-a troznit cu dosul mâinii o scatoalcă, așa, preventiv. 

Sunt niște rromi săraci, copiii umblă în șleahtă, se urcă în tramvai și merg câteva stații să aducă apă de gătit de la arteziana de la Armenească. 

Acu' vreo două seri făceam drumul înapoi spre casă și i-am văzut că urcă scările tramvaiului buluc, de parcă îi gonea cineva de la spate. De fapt, doar se grăbeau să facă loc și ultimilor pasageri, un tânăr de culoare însoțit de fetița lui. Bărbatul zâmbea cu toată fața și, ați ghicit, desigur, dinții lui albi luminau jumătate de vagon așa că m-am trezit zâmbind și eu. Nici nu urcase pe platformă, rămăsese aproape sprijinit cu spatele de ușă, își susținea fetița urcată în fața lui pe scări și o îndemna vizibil să le zâmbească acelor copii de vârsta ei, chiar dacă erau aproape desculți și foarte jigăriţi. Se priveau unii pe alții și n-am putut să nu mă întreb dacă nuanța asemaănătoare a pielii lor îi făcea să se cerceteze astfel. 

Printre copiii rromi, vechi cunoștințe ale mele, era și o fetiță cu ochii albaștri, o raritate pe care maică-sa voia s-o țină parcă la secret, de o îmbrăca numai în zdrențe băiețești. I se ghiceau păduchii în păr de la distanță, dar ea privea numai către căpșorul cârlionțat al copilei cu pielea mai întunecată chiar decât a ei. La fel și ceilați, uitaseră să zbiere și să se certe ca de obicei, de data asta erau ușor în defensivă, cu ochii pironiți la omul acesta elegant și zâmbitor, preocupat să îi facă să socializeze cu fiica lui cu pantofi roșii și pardesiu Chanel.

Bărbatul căuta priviri complice în jur aşa că i-am direcţionat un zâmber incolor. De ce-am făcut-o?, mă întrebam. El ce făcea acolo, ce lecție dădea? Pe cine educa?

N-au mers decât o stație, au spus frumos ”la revedere” întregii asistențe și au coborât. Eu și vecinii mei de cartier am mers mai departe, la noi în mahala. De mâine iar o să-i întâlnesc și aș vrea să le surâd, dar ei or să îmi ceară iarăși bani, iar eu o să mă tem din nou de câinii lor... 

Pe trecerea mea

Intersecţia asta o traversez zilnic. E o încrucişare de străzi atât de generoasă, încât o trec fără probleme. Nu e marcată în niciun fel, nu e trasată nicio trecere de pietoni, de semafor -  nici vorbă! Oriunde te-ai afla pe parcursul ei, orice maşina te poate evita, mai ales că şoferii reduc viteza ca să se orienteze bine. Mi-am văzut, aşadar, de drum, chiar dacă, venind din aceeaşi direcţie cu mine am auzit un autoturism apropiindu-se din urmă.

 Ei, dar nici n-am ajuns bine în mijlocul intersecţiei că m-am auzit claxonată. Şi mai mult, maşina care abia m-a depăşit, de fapt şoferiţa, ca să nu-i zic "blonda", s-a hotărât să mă civilizeze, descărcând prin geamul abia lăsat al portierei o doză de adrenalină:

"Tu numai pe mijlocul străzii ştii să mergi?"

"Dar tu nu stii să mă ocoleşti?", i-am replicat fudulă, cât să mă tutuiesc cu ea.

Puteam să-i spun: "Dar tu nu vezi că-i trecere de pietoni?" aiurea, ca s-o bag în ceaţă sau "Alo, tu n-ai văzut că-i verde?" aşa, să-i stea inima că, pusă pe arţag, ar fi ratat un semafor sau "Hei, eu am prioritate, că trec în fiecare zi pe aici!", doar ca să-mi marchez, dominantă, teritoriul.

Eu m-am gândit să vă povestesc asta aici, ea, înciudată, şi-o fi scos celularul şi s-o fi plâns de traficul aglomerat cuiva dispus s-o creadă... Voi poate daţi de ea în alte intersecţii, ale voastre. Daţi-i ignor total şi treceţi mai departe!

Motoare şi femei

La Romaero, la expoziţia de motociclete se pretindeau foarte mulţi pasionaţi, se evidenţiau destui excentrici şi se rătăciseră mulţi gură-cască. Eu n-aveam nicio treabă, era aprilie, destul de cald, aşa că am încălţat nişte pantofi de sport, că mi-am închipuit că va fi mult de mers pe jos şi am zis, haide, e ziua mea, de ce nu mi-aş petrece-o cu soţul meu la târgul de motoare, să îi fac si lui o bucurie.
N-aş fi crezut să fie atâţia curioşi. Toţi se îndreptau puhoi spre locul îngrădit cu gard de plasă, protector al exponatelor încornorate. Când să intrăm în spaţiul dedicat, acolo unde se forma intrarea, un grup de tineri voluntari nu prididea încasând tariful pentru vizitare. Ce plată, ce bilet, aveam doar 20 lei în buzunar şi am fi vrut să îi salvăm, să bem un suc aniversar.
Ne vine rândul la strâmtoare şi soţul meu cere "un doi într-unul". M-am făcut mică instantaneu, cum mi se întâmplă ori de cîte ori îl apucă negociatul. "Cum vine asta?", se miră voluntarul. "Păi, numai mie îmi trebuie bilet, că dânsa oricum nu se pricepe!"
Şi uite că băiatului i s-a părut un argument solid, a rânjit îngăduitor în direcţia mea şi ne-a taxat doar 10 lei. Dacă mi-aş fi scris în frunte că n-am habar de vehiculele pe două roţi, aş crede că ar fi fost gata să mă declare VIP.
M-am străduit să par profană până la sfârşit, să dau însemnătate singurului bilet plătit. Am ascultat dezbateri lungi legate de echipamente, de motoare şi despre cele mai trăznite accesorii. Abia am băgat în seamă modelele feminine încălecate pe fel de fel de mărci faimoase.
De ceilalţi 10 lei ne-am cumpărat vată pe băţ şi uite-aşa ţin minte şi acum ce bine am petrecut anul trecut de ziua mea.