Scrisoare către Moș Crăciun

   I-am cerut Moșului, în scris, un telefon de jucărie și l-am primit. Îl văd în ochi și acum, cu receptorul alb, cu firul lung, cârlionțat și cu butonul pe care trebuia să apeși să-l faci să sune. Sora mea a primit o tiribombă, se învârtea și avea lumini care sclipeau, colorate. Am să notez aici și camioneta fratelui meu, chiar dacă el abia și-o amintește, avea în remorcă niște puișori de catifea, gata să fie transportați la vreo fermă avicolă închipuită. 
   Soră-mea a rămas curând fără jucăria ei, i-a fost șterpelită pe afară sau a uitat-o ea, în vreun moment de plictiseală, iar cu camioneta, atrase de puișorii pufoși, ne-am jucat mai mult noi, fetele.

   Nu știu dacă frații mei chiar și-au dorit cadourile acelea, dar pentru telefonul meu eu i-am scris Moșului un bilețel convingător. Și, pentru că dorința mi-a fost îndeplinită, rămâne pentru mine cadoul pe care mi-l amintesc mereu când vine vorba despre Moș.

   Acum și Moșii au proveniență diferită: e Moșul de la mamaie, Moșul de la mama, Moșul de la tata, Moșul de la bunicii de la țară, Moșul de la București, Moșul din Spania, din Germania și Moș Crăciun.

   Și parcă niciunul dintre ei nu își citește mesajele așa cum s-ar cuveni, așa mi-a spus mie o fetiță, că a băgat de seamă că Moș Crăciun face mai mult așa cum dorește el. Și totuși, i-a trimis o scrisoare drăgăstoasă Moșului.

    Scrieți și voi și fiți atenți ce vă doriți!

   Cât de la mine - un sac încărcat de bucurii și multă voie bună vă doresc!

Handpainted "Santa" Silhouette Christmas / holiday / home decor / aged / rustic / distressed / primitive / Santa Claus / list / framed sign

Dor de ducă

        Cu câteva săptămâni în urmă am fost la Kaufland și mi-am cumpărat un troler, nu era pe listă, dar am luat unul mic de 55 cm, ca să nu mă coțopănesc cu geanta de voiaj pe umăr, cu laptop-ul și cu poșeta. Dar, mai ales, mi-am cumpărat troler pentru că nici la Roma nu am avut trolerul meu, am împrumutat de la colege, am deschis gura să împrumut și acum, dar parcă nu m-am simțit în apele mele. Așa că m-am dus și mi-am luat eu unul, să fie al meu definitiv, să merg cu el și acasă, la Râmnic, să îmi bage mama borcane cu zacuscă și bulion în el, dacă insistă, să nu mai duc grijă că nu mă descurc cu greutatea pe care ar trebui să o car. Și pentru că mi-am luat valiză nouă, m-am întors de la Kaufland pe jos, iar asta înseamnă vreo 3 stații lungi de tramvai, să tot fie cam 2 km. Mergeam cu trolerul tras pe rotile (îmi băgasem geanta de umăr înăuntru) și pe cuvânt dacă nu mă gândeam ce bine mi-ar sta ca turistă adevărată! Așa cum trăgeam eu bagajul după mine, mai degrabă semănam cu pensionarele care cară de la Obor cărucioarele alea pline cu zarzavaturi, dar eu mă simțeam în formă, la naiba, ce, dacă eu mă voiam călătoare! 
         Și peste câteva zile chiar am avut parte de o călătorie cu peripeții.
      Cu două ore înainte de plecarea trenului, eu eram deja în gară, de ziceai că tre' să fac check-in-ul la aeroport. Mi-am luat o ditamai cafeaua, la McDonalds, ca să am motiv să mai fumez încă o țigară, de parcă nu tutunisem destul toată dimineața. După câteva sorbituri, deja nu mai știam ce să fac cu ea, că și așa mă mișcam greu cu trolerul meu cu roți unidirecționale și cu valiza cu laptop-ul care-mi rupea umărul. Spre rușinea mea, am abandonat curând cafeaua în primul tomberon, după ce m-am fățâit ceva vreme cu ea în mână, ca tipele pe care le vezi până și în tramvai cu cafeaua cu capac la purtător, de te și miri cum de nu și-o împroașcă în decolteu la prima frână bruscă a tramvaiului. Că și eu tot cu tramvaiul circul.
       Aveam loc la vagonul 2, un vagon care musai trebuia să ajungă la Piatra Neamț, nu aveam voie să greșesc, că apoi mă trezeam debarcată la Bacău. Al naibii dacă scria pe vagoanele alea ce numere aveau! Așa că m-am pomenit aproape de locomotivă, deja fără să mă dumiresc care să fi fost vagonul meu. Chiar lângă mine, doi tineri, confuzi și ei, primeau sfaturile unui individ blonziu la vreo 45 de ani, foarte sigur pe el, care le indica vagonul corect pentru ei. ”Dumneavoastră unde mergeți?!”, mă trezesc că m-a luat și pe mine în vizor. ”Păi, la Piatra, cu vagonul 2”. ”Ah, dați-mi biletul să ne uităm, să nu greșiți!”. Mă execut, scot biletul, mi-l înșfacă, am o strângere de inimă, dar mă gândesc că n-o să fugă cu biletul meu și zice: ”Haideți cu mine înapoi, vă duc eu, că eu cunosc bine trenurile astea, vând ziare și reviste pe aici!” Îmi umflă trolerul meu mic și burdușit și pornește!” ”O, nu-i nevoie!”, zic, iar el zâmbește, gen ”Haideți, doamnă!”. Păi, chiar așa, vrea omul să te ajute, unde ai mai pomenit să-ți care cineva bagajul și tu să te temi că-i jaf la drumul mare? Avem pretenția că suntem civilizați sau nu? 
     Nu-mi vine să cred, dar încep să mă mișc repede-repede în spatele bunului samaritean. Și cum nimerește el vagonul și cum mă sfătuiește el să nu merg cu spatele, conform locului indicat pe bilet, ci să-mi aleg un loc la mijloc, să nu mă zdruncine roțile, că și așa nu se va umple tot vagonul! ”Nu, lăsați, știți, mă așez la locul meu, nu-i problemă, nu vreau să deranjez pe nimeni.” Pare să cedeze greu la argumentul meu, dar, dintr-o dată, pac, îmi aburcă trolerul pe raft și eu, cu recunoștință, îl întreb, ca o persoană fină: ”Și dumneavoastră ce reviste vindeți?”, că mă gândeam să iau și eu, acolo, vreuna expirată, la preț redus, vreo ”Avantaje”, vreo ”Unica”, ceva. ”Aa, uitați aici un Magazin istoric la pachet cu Civilizația Mayașă și un Cotidianul cu nu-mai-știu-ce, dar eu vă recomand asta cu Civilizația Mayașă!” ”U-fa, păi astea costă 29 de lei!” ”N-o să vă pară rău, să știți” Ei, nu! Dar acum nu mai gândesc decât că o să îi plasez lui Musiu, socru-meu, Civilizația Mayașă, că el ce mai citește cu interes materiale de-astea și peste cîteva zile e și ziua lui, împlinește optzeci și patru de ani.
           Și-i dau atâta bănet, că doar omul trebuia răsplătit, nu? Că nu mi-a trecut prin cap să scot elegant doi lei din buzunar și să îi plătesc serviciul, eu trebuia să mă culturalizez doar! Deja, cu tot cu cafeaua aruncată mai devreme la gunoi, cheltuisem deja anticipat banii de diurnă pe prima zi, neefectuată încă. Și îmi dau seamă că am luat plasă și-mi zic că așa-mi trebuie și mă oftic că nici nu o să pot să povestesc la nimeni, că prea e gogonată!
        Și mi-am scos eu din trolerul numai oleacă ditamai cărțuloiul primit cadou de la Alina, ”Gândire rapidă, gândire lentă”, de David Kehnemann, așa la vreo 800 de pagini, din care citite vreo 130. Și așa un somn m-a luat!...
        Și a venit un nene pe banca din față, guraliv și puțind a băutură și ne îndemna pe mine și pe fata de alături să plecăm în Belgia, să îngrijim bătrâni, că știe el pe cineva care ne ajută. ”Dom'ne, dar noi muncim deja, ia uită-te la noi, nu-ți pare?” Și el cârmește gâtul într-o parte, strânge din buze și zău dacă-i convins!
       Am sosit la Piatra și trei zile nu am avut internet. Și, fără internet, nu am avut de ales decât să citesc ”Civilizația Mayașă”. Și am parcurs-o repede, că era plină de poze.
      ”Gândirea rapidă, gândirea lentă” e încă prea sofisticată pentru mine. Și am să plec curând din nou, că am așa un dor de ducă și nu e deloc sigur că n-o să am și de această dată reacții atât de rapide, dar așa de puțin inspirate...

Ce-și face omul cu mâna lui

    Cu ani în urmă, soră-mea se arăta nehotărâtă asupra unei nuanțe noi cu care să-și vopsească părul, pentru că era de vreo șase luni roșcată și asta i se părea deja plictisitor. M-a întrebat pe mine. Păi, i-am răspuns, eu sunt brunetă natural de-o viață, de când mă știu, așa că nu sunt cea mai potrivită să te sfătuiesc. 

     Cu toate astea, m-a împins cochetăria și păcatul să încerc experiența, am hotărât să mă vopsesc un negru mai intens, eram invitați la o nuntă și mă gândisem că ar fi cazul să îmbunătățesc ceva la look-ul meu. În timpul petrecerii cu pricina, m-am tot pipăit pe gât, pe la urechi, mi se părea că mă trăgea curentul dinspre ușă, era, se vede treaba, ceva în neregulă cu ganglionii mei.

     Nu povestesc că m-am căznit degeaba, căci nu cred că s-a prins vreunul dintre nuntași că negrul tuci din capul meu era de la vopseaua Kallos, pe care, cu migală, mi-o întinsese sora mea pe cap, cu îndemnuri hotărâte, hai, fată, rabdă și tu ca baba la frumusețe, arde puțin, știu-știu, eu ce să mă mai vait că mă vopsesc în fiecare lună...

     Nu m-a mai ars, iar nunta și-a văzut și ea de rostul ei.

     La două zile după, aveam pe cap o crustă groasă de puteai s-o ciocănești și ea ar fi putut să sune, o coajă cu care o prietenă a mea la care am alergat să mă calmeze, mi-a zis că se pricopsește de fiecare dată când își vopsește părul. Fără să aibă relevanță, mai precizez că gustul acesteia era să fie blondă, proba efecte diferite pe aceeași temă aurie.

     A treia zi când mi-am săltat bretonul să îmi verific scalpul în oglindă, am avut un șoc - din frunte îmi crescuseră coarne ca la bourași. Am alergat cu soțul meu la doctor, la dermato-venerice, era vreo 12:00 ceasul, omul își terminase treaba, nu mai era prezent. Îngrozite, asistentele ne-au gonit acasă, cu indicația expresă către soțul meu de a mă tunde zero. Mă ținea, bietul de el, cu capul între picioare și mă rădea cu aparatul lui de tuns, cu grătarelul cel mai mic, fără să se îndure însă să mă lase complet cheală. Mărturisea apoi că mă tundea și se ruga, Dă, Doamne, să nu rămână cu capul bulbucat așa!...

     Fuga urgent înapoi la spital, cu fața care se umplea de umflături văzând cu ochii, nu cu ai mei, eu una nici nu mai reușeam să mai clipesc, la doctorul care, chemat la spital de pe la treburile lui, bombănea indignat că dacă mai întârziam o oră puteam să mor, să mă asfixiez. 

     Și a urmat o săptămână de perfuzii și de cortizon și un sentiment profund de jenă că ocupam un pat printre bolnave, unele cu boli de piele grave, altele cu maladii mai rușinoase, însă primejdioase, în comparație cu care, alergia mea părea un moft, un fel de ”Așa-i trebuie, dacă nu a avut ce face!” 

     M-am externat cu capul ras acoperit de-o băsmăluță și cu recomandarea fermă să nu mă mai vopsesc în viața mea. 

     Mult timp mi-a fost egal cu zero, însă apoi mi-aș fi dorit atât de mult s-o fac, încât mă visam noaptea cu capul împodobit de o coamă morcovie, ba uneori magenta sau turcoaz, visam cele mai năstrușnice culori, orice, numai să depășesc amenințarea plăcerii interzise. 

     M-au năpădit firele argintii și am început să le prezint ca pe victorii ale vieții mele, nu semn de slăbiciune sau de neputință, nu semn de  interdicții sau semn al anilor trecuți, ci de prea-plin al vieții care se recunoaște a fi fost trăită. Și nu oricum, ci într-un iureș permanent, acolo, în mijlocul vâltorii, fără să mă dezic sau să mă camuflez.

     Dacă sub firele de păr pe care le purtați acum pe cap v-a mai rămas ceva ce povestește încă despre voi, eu sunt total de acord s-aveți și-un curcubeu podoabă capilară, mai mult decât atât, vă îndemn să experimentați orice vă face fericiți, atâta vreme cât nu vă pocește spiritul și nu vă zgârcește sufletul. 

Haiii, Gioooniii!

     

1. Gioni e numele tuturor câinilor comunitari din copilăria mea. ”Haai, Giioooniii!”, îmi răsună și acum în urechi, precum soneria unui telefon ieftin, o voce subțirică strigând un exemplar canin, masculul alfa al vreunei haite vagabonde. Trăind pe malul unei gârle, teama de a ne întâlni cu șarlele întărâtate era o constantă a aventurilor noastre copilărești. E clar că nu știam pe atunci să îi numim ”comunitari” și nu aveam habar ce-i ăla ”mascul alfa”. Ne tremurau nădragii pe noi, în explorările de-a lungul râului, de spaima de a nu da nas în nas cu boturile zbârcite și flămânde ale haitelor rătăcitoare. 

     Umbla vorba că Gioni era negru în cerul gurii, dar zău dacă avea vreunul din noi curiozitatea să probeze asta! Aveam mai multe superstiții, era de rău augur  când ne împiedicam de vreo tivgă uscată demult de soare sau, brr, când descopeream vreun hoit care puțea de la distanță. Numai scandând ținându-ne de ciuf ”părul meu să crească și al tău să putrezească”, puteam spera ca soarta fatală a patrupedului să ne ocolească.

     Nu-mi amintesc nicio apucătură violentă a câinilor asupra noastră, așa cum însă îmi aduc aminte de sila de a descoperi câte un exbiționist pervers printre tufișuri sau cum retrăiesc jalea familiei unui puști înecat în râul dealtminteri potolit. Să îți pierzi vremea hălăduind pe prundul gârlei implică să înțelegi ce e aceea libertate și care sunt riscurile ei. 

     Am fost la Giurgiu azi, la Dunăre, ditamai fluviul, nu acolo, o biată gârlă, ca Râmnicul meu Sărat. Nu am văzut pe nimeni care să facă pipi în Dunăre și nici să își arate fundul la bulgari, așa cum m-așteptam. Am pus de-un picnic pe faleză și ne-au înconjurat atâția câini, de ziceai, vorba aia, că sunt rămași de când cu turcii când i-au cerut la Istanbul, să-i scape de pisici! Nici vorbă să se lase alungați ușor! Știți cum se comandă ”Marș!” unui câine ca să îl faci să plece? Cu tonul cu care ai lătra ”Ham-ham!”, că trebuie să comunici cu patrupedul pe limba lui.

     Nu îmi mai e frică de câini, oricât s-ar spune că sunt de negri în cerul gurii. Știu oameni, însă, atât de răi, încât atunci când iau avânt în lătrătura lor, îmi vine să le cer să ia o pauză să le verific bolta palatină. Ham!