10 mai 2009, Ziua Părinților de Îngeri, București, preluări
din postările de atunci de pe site-ul Organizației EMMA http://www.organizatiaemma.ro/
”Da, și a fost ziua de ieri, cu lumina sa specială, cu
căldura și cu muzica ei fermecată, cu liniștea aceea în care fiecare știa exact
pentru ce se află acolo. Nu era nevoie să știi cine era fiecare, deși ar fi fost
plăcut, eram toate mămici și părinți de îngeri.
Soțul meu a cules din iarbă o hârtiuță colorată, a
prins-o la capătul sforicelei cu care era legat balonul, ca să îl recunoască
dintre celelalte când avea să fie sus, pe cer. Era o hârtie mică, de bomboană
colorată. A fost acesta semnul distinctiv pentru balonul meu, condus de
Sâmburel și ceilalți îngerași? Nu, cum poți să urmărești o bucațică de celofan
colorat mai mult de zece metri? Au fost ochii noștri nesățioși, nedezlipiți de
traiectoria balonului, de avântul pe care îl avea...
”Sâmburel al nostru e primul, îl vezi?”, mi-a șoptit
soțul meu, mândru.
Era primul, într-adevăr și, dacă vreau ca asta să aibă o
semnificație, ar fi că, iată, era ultimul venit în galeria atâtot îngerași, cel
mai micuț și cel din urmă plâns...
Era un balonaș! Ne-am agățat speranța și dorul de un
balonaș și ne-am dat drumul baierelor inimii privindu-i zborul spre neant!
Mulțumesc Bianca, Marwana, Liliana, Ana și tuturor
mamelor care au făcut posibilă seara de ieri!
Cred că atunci când sunt, pentru unii, suspect de bună,
când purtarea mea frizează incredibilul, când sunt aeriană, cred că atunci îi port
pe umeri pe toți îngerașii mei.
Sâmburel (Doamne, oare care dintre voi i-ați spus prima
dată așa?) a rămas un pui mic, peste al cărui nume s-a contopit imaginea
celestă, amprentată pe retina mea pentru
vecie, al celui din urmă frățior al său, al șaptelea plecat. Am o
singură imagine în minte, aceea duios de angelică a ultimului meu puiuț.
”Nu știam cum arată îngerii până să îl fi privit pe el."
Iar astăzi, ca și atunci,
mă simt într-o totală lipsă de mine însămi...
