Dor de ducă

        Cu câteva săptămâni în urmă am fost la Kaufland și mi-am cumpărat un troler, nu era pe listă, dar am luat unul mic de 55 cm, ca să nu mă coțopănesc cu geanta de voiaj pe umăr, cu laptop-ul și cu poșeta. Dar, mai ales, mi-am cumpărat troler pentru că nici la Roma nu am avut trolerul meu, am împrumutat de la colege, am deschis gura să împrumut și acum, dar parcă nu m-am simțit în apele mele. Așa că m-am dus și mi-am luat eu unul, să fie al meu definitiv, să merg cu el și acasă, la Râmnic, să îmi bage mama borcane cu zacuscă și bulion în el, dacă insistă, să nu mai duc grijă că nu mă descurc cu greutatea pe care ar trebui să o car. Și pentru că mi-am luat valiză nouă, m-am întors de la Kaufland pe jos, iar asta înseamnă vreo 3 stații lungi de tramvai, să tot fie cam 2 km. Mergeam cu trolerul tras pe rotile (îmi băgasem geanta de umăr înăuntru) și pe cuvânt dacă nu mă gândeam ce bine mi-ar sta ca turistă adevărată! Așa cum trăgeam eu bagajul după mine, mai degrabă semănam cu pensionarele care cară de la Obor cărucioarele alea pline cu zarzavaturi, dar eu mă simțeam în formă, la naiba, ce, dacă eu mă voiam călătoare! 
         Și peste câteva zile chiar am avut parte de o călătorie cu peripeții.
      Cu două ore înainte de plecarea trenului, eu eram deja în gară, de ziceai că tre' să fac check-in-ul la aeroport. Mi-am luat o ditamai cafeaua, la McDonalds, ca să am motiv să mai fumez încă o țigară, de parcă nu tutunisem destul toată dimineața. După câteva sorbituri, deja nu mai știam ce să fac cu ea, că și așa mă mișcam greu cu trolerul meu cu roți unidirecționale și cu valiza cu laptop-ul care-mi rupea umărul. Spre rușinea mea, am abandonat curând cafeaua în primul tomberon, după ce m-am fățâit ceva vreme cu ea în mână, ca tipele pe care le vezi până și în tramvai cu cafeaua cu capac la purtător, de te și miri cum de nu și-o împroașcă în decolteu la prima frână bruscă a tramvaiului. Că și eu tot cu tramvaiul circul.
       Aveam loc la vagonul 2, un vagon care musai trebuia să ajungă la Piatra Neamț, nu aveam voie să greșesc, că apoi mă trezeam debarcată la Bacău. Al naibii dacă scria pe vagoanele alea ce numere aveau! Așa că m-am pomenit aproape de locomotivă, deja fără să mă dumiresc care să fi fost vagonul meu. Chiar lângă mine, doi tineri, confuzi și ei, primeau sfaturile unui individ blonziu la vreo 45 de ani, foarte sigur pe el, care le indica vagonul corect pentru ei. ”Dumneavoastră unde mergeți?!”, mă trezesc că m-a luat și pe mine în vizor. ”Păi, la Piatra, cu vagonul 2”. ”Ah, dați-mi biletul să ne uităm, să nu greșiți!”. Mă execut, scot biletul, mi-l înșfacă, am o strângere de inimă, dar mă gândesc că n-o să fugă cu biletul meu și zice: ”Haideți cu mine înapoi, vă duc eu, că eu cunosc bine trenurile astea, vând ziare și reviste pe aici!” Îmi umflă trolerul meu mic și burdușit și pornește!” ”O, nu-i nevoie!”, zic, iar el zâmbește, gen ”Haideți, doamnă!”. Păi, chiar așa, vrea omul să te ajute, unde ai mai pomenit să-ți care cineva bagajul și tu să te temi că-i jaf la drumul mare? Avem pretenția că suntem civilizați sau nu? 
     Nu-mi vine să cred, dar încep să mă mișc repede-repede în spatele bunului samaritean. Și cum nimerește el vagonul și cum mă sfătuiește el să nu merg cu spatele, conform locului indicat pe bilet, ci să-mi aleg un loc la mijloc, să nu mă zdruncine roțile, că și așa nu se va umple tot vagonul! ”Nu, lăsați, știți, mă așez la locul meu, nu-i problemă, nu vreau să deranjez pe nimeni.” Pare să cedeze greu la argumentul meu, dar, dintr-o dată, pac, îmi aburcă trolerul pe raft și eu, cu recunoștință, îl întreb, ca o persoană fină: ”Și dumneavoastră ce reviste vindeți?”, că mă gândeam să iau și eu, acolo, vreuna expirată, la preț redus, vreo ”Avantaje”, vreo ”Unica”, ceva. ”Aa, uitați aici un Magazin istoric la pachet cu Civilizația Mayașă și un Cotidianul cu nu-mai-știu-ce, dar eu vă recomand asta cu Civilizația Mayașă!” ”U-fa, păi astea costă 29 de lei!” ”N-o să vă pară rău, să știți” Ei, nu! Dar acum nu mai gândesc decât că o să îi plasez lui Musiu, socru-meu, Civilizația Mayașă, că el ce mai citește cu interes materiale de-astea și peste cîteva zile e și ziua lui, împlinește optzeci și patru de ani.
           Și-i dau atâta bănet, că doar omul trebuia răsplătit, nu? Că nu mi-a trecut prin cap să scot elegant doi lei din buzunar și să îi plătesc serviciul, eu trebuia să mă culturalizez doar! Deja, cu tot cu cafeaua aruncată mai devreme la gunoi, cheltuisem deja anticipat banii de diurnă pe prima zi, neefectuată încă. Și îmi dau seamă că am luat plasă și-mi zic că așa-mi trebuie și mă oftic că nici nu o să pot să povestesc la nimeni, că prea e gogonată!
        Și mi-am scos eu din trolerul numai oleacă ditamai cărțuloiul primit cadou de la Alina, ”Gândire rapidă, gândire lentă”, de David Kehnemann, așa la vreo 800 de pagini, din care citite vreo 130. Și așa un somn m-a luat!...
        Și a venit un nene pe banca din față, guraliv și puțind a băutură și ne îndemna pe mine și pe fata de alături să plecăm în Belgia, să îngrijim bătrâni, că știe el pe cineva care ne ajută. ”Dom'ne, dar noi muncim deja, ia uită-te la noi, nu-ți pare?” Și el cârmește gâtul într-o parte, strânge din buze și zău dacă-i convins!
       Am sosit la Piatra și trei zile nu am avut internet. Și, fără internet, nu am avut de ales decât să citesc ”Civilizația Mayașă”. Și am parcurs-o repede, că era plină de poze.
      ”Gândirea rapidă, gândirea lentă” e încă prea sofisticată pentru mine. Și am să plec curând din nou, că am așa un dor de ducă și nu e deloc sigur că n-o să am și de această dată reacții atât de rapide, dar așa de puțin inspirate...