Clandestin si Preventiv part I

Era pentru prima data cand ieseam afara din tara. Am studiat turismul, am lucrat in slujba privilegiatilor care isi permiteau sejururi scumpe, insa niciodata nu am fost macar in scopuri negustoresti alaturi, in Moldova sau, ceva mai departe, in bazarurile turcesti.

Am plecat din Romania cu doua zile inainte de a implini treizeci si cinci de ani, ceva cam tarziu pentru a incepe acum aventura marilor castiguri sau a marilor realizari profesionale.

Se pare insa ca nu destul de tarziu pentru a cunoaste si a incerca experiente noi.

Acum cinci ani treceam granita impreuna cu sotul meu, plecam stiind bine ca ne vom inhama la munca grea, dupa ce lasasem in urma o sala de calculatoare de care trasesem cu pasiune si cu disperarea de face un lucru la care ne pricepeam. Eu mai putin, era meseria sotului meu, insa il sustineam cu abnegatie. Un cartier intreg de copii saraci, intr-un oras mizer, ne-a sustinut mica afacere, pana cand nu am mai putut face fata presiunii financiare. Chiria, taxele, controalele, pirateria programelor folosite si, peste toate, degeraturile vinetii pe care le-am facut pe coapse in sala aceea fara incalzire, unde iarna ne intepeneau degetele de frig pe tastura, ne-au convins pana la urma ca nu acesta era drumul pe care trebuie sa mergem mai departe.

Poate ca nici aceasta, spre Italia tuturor viselor caldute, nu era calea cea mai potrivita, dar treceam vama pentru intaia oara, cu cateva pachete de tigari clandestine ascunse sub cracii pantalonilor destul de largi si cu inima cat un purice. Facusem socoteala sa le vindem la romanii de pe-acolo si astfel sa castigam plata a vreo doua zile de cazare. La vremea aceea, doar acele pachete de tigari, vreo treizeci de fiecare, erau clandestine. Peste putin, trei granite mai incolo, cuvantul acesta avea sa ma defineasca si pe mine, inaintea tuturor celorlalte insusiri pe care le aveam.

Am trecut dincolo. Inselasem autoritatile. Eram exaltata. Voiam sa ma simt libera, dar aveam o strangere de inima. As fi vrut sa-mi pot alege sa traiesc si sa muncesc in ce loc vreau, pentru cat timp doresc, sa port cu mine ce doream, fara sa fie nevoie sa ma furisez afara din tara mea. Patria mea trebuia sa fie peste tot. Nu inchisesem ochii de mai bine de douazeci si patru de ore, dar nu voiam sa pierd nimic din ceea ce vedeam. Autostrada lunga, aglomerata, multimea de indicatoare care iti furau ochii, o noapte nesfarsita si zece melodii care ne tineau trezi si care se repetau la nesfarsit ostoind singura caseta pe care o aveam, acestea sunt, pana la urma, amintirile care mi-au ramas dupa o mie de kilometri si ceva.

Austria – primul auto-grill la care am hotarat sa ne oprim. Se cheama grill, dar e un amplasament intre motel si restaurant sau mai degraba acestea doua impreuna, foarte popular pentru cei care calatoresc mult si care vor sa se odihneasca, sa se improspateze cateva minute, tir-isti, motociclisti, oameni in tranzit. Era prima ora clara a acelei dimineti racoroase, umede si aerul rece ne-a revigorat un pic. Insa ne-am gandit ca o cafea austriaca va face diferenta, ca intr-o reclama populara de consum.

Am intrat cu zambetul pe buze. Dintr-o timiditate provinciala, est-europeana, nu am privit prea mult in jur si am ales la repezeala si la intamplare cel mai apropiat loc de usa. Aveam emotii. Era prima oara cand aveam sa intru in contact cu un strain in tara sa si pentru intaia data cand, in acest voiaj, puteam sa-mi exersez germana invatata intensiv la scoala. Se intelege de la sine ca pentru a cere doua cafele nu-ti trebuie studii superioare, asa se face ca, atunci cand femeia blonda, cam labartata, (imi permit sa spun asta acum), de la bar, s-a apropiat de noi pentru a prelua comanda, mi-a fost destul de usor sa cer, cu nonsalanta studiata, doua cafele negre, simple. Mi-a raspuns prompt, m-a zapacit, a hurducat vreo doua fraze in nemteste si a ramas sa astepte. Pentru a intelege ceea ce mi-a zis nu-mi trebuia nici o licenta pe care as fi putut sa o obtin vreodata in viata mea. Poate eram naiva, idealista, nu stiu, am priceput doar ca voia sa ii platim pe loc, doar ca nu pricepeam motivul aspru invocat de ea.

Sotul meu, care nu stie o boaba nu numai de germana ba chiar nimic in nici o alta limba, insa e ceva mai pregatit decat mine pentru a infrunta cruzimea celorlalti, m-a privit lung si mi-a explicat cu amaraciune dar si cu stapanirea de sine a celui care se si astepta la asta, la ce se referise barmanita. Nu ca eu nu as fi inteles cuvantul spus de austriaca inainte de a primi banii de la noi, pentru ca suna la fel si in romaneste, dar poate ca fusesem atat de atinsa de semnificatie, ca mi s-a parut incredibil. Simtirea mea nu voia sa auda. Ceruse plata inainte si astepta intepenita ferm in fata noastra, accentuand cu un ranjet flasc pe buze, in toate limbile pamantului: ”Preventiv!”

Pentru ea, eram prea aproape de iesire, prea relaxati, prea dispusi de a pleca hoteste, fara a-i plati cei doi euro pentru cafelele mici cat un degetar, fusese prea des inselata de alti romani, nu stiu. Am fost atat de atinsa de proasta maniera in care si-a facut, pana la urma meseria, incat ajunsesem sa nu stiu ce sa fac: sa regret tot timpul acela in care am condus un hotel intreg in tara mea, stand in fata, la front-desk, primind zeci de turisti romani si straini zilnic, ocupandu-ma de toate dorintele lor cu o disponibilitate maxima, zambind pana cand ajunsesem sa-mi simt fizic ridurile in colturile ochilor, fara sa-mi permit macar o data sa gandesc ca trebuie sa cer ceva “preventiv” de la un client, mai mult, as fi fost in stare sa acopar din buzunarul propriu o eventuala paguba, sa regret tot timpul acela sau sa ma felicit ca am facut in tara mea o trebusoara pe care o austriaca “civilizata”, (dar pe care nu as fi schimbat nici macar una din cameristele care au lucrat cu mine) n-ar fi capabila sa faca vreodata.

Pentru ca mentalitatea si felul de a te comporta nu ti-l da cantitatea de schwaizer pe care ai mancat-o in copilarie. Pentru ca ospitalitatea e mai mult decat o meserie exersata intr-un local de tranzit, fie si international.

Si, in fine, nu am facut nici macar ceea ce orice turist strain ar fi facut, nemultumit fiind, in tara mea. Nu m-am dus la patron sa o reclam, nu i-am reprosat nimic nici ei. As fi putut primi o consumatie gratis. O alta cafea simpla, neagra. Nu ma mai interesa nici gustul. Impactul fusese mult prea dur.

Inca si mai dur era gandul ca, acasa la mine, pentru ca deja ma gandeam la intreaga mea tara ramasa in urma, ca si cum ar fi fost “acasa la mine”, am putut face lucruri frumoase, cu suflet, cu pricepere si cu pasiune, insa fara a fi rasplatiti si apreciati. Si atunci, ce altceva imi ramasese de facut decat sa plec la munca, cu o valiza dupa mine, cu o inima mare si naiva, de voiajor cu harta in mana, resimtind in plex perspectiva Vestului asupra noastra si inca sperand ca vom putea face ceva ca, acolo unde vom ajunge, sa ne gasim locul onest printre ceilalti.

Pentru ca deocamdata, in mai putin de douazeci si patru de ore de la plecare, invatasem deja o prima lectie universala, primele doua cuvinte cheie, italo-germane: “clandestin” si “preventiv”.